cipangu

Tuesday, December 15, 2015

55, 56, …, 63…

Ne despărțim de câteva ori pe zi, în fiecare zi.


Ne despărțim dimineața de oameni care pleacă la muncă, de alții care pleacă la școală, la grădiniță, ne despărțim la prânz de oameni care se duc până la colț, până la farmacie, la bancă. Ne despărțim seara de oameni care pleacă într-un club. La ziua cuiva. Ne despărțim de oameni care duc ziua de căpăstru să-i crape capul în fundătura unui pahar de orice. Ne despărțim la Bataclan. 
 
Ne despărțim la culcare de cel de lângă noi. Ne despărțim în Colectiv, ne despărțim în colectiv. În masă. Jumătate de oraș se desparte de cealaltă jumătate. De-o parte și alta a unui geam de taxi, a unei ferestre de tren, de-o parte și de alta a porților de securitate de la aeroport. Ne despărțim în siguranță. 

Ne despărțim până și de noi înșine, de cei care am fost, în fiecare secundă.

Și știm de prea puține ori care dintre toate despărțirile noastre de toate zilele vor fi definitive și care nu. 

M-am despărțit odată de cineva de ziua mea. După trei ani în care ne-am fost unul altuia aproape totul și încă unul de agonie, mi-a spus „Noi nu suntem prieteni, noi nu suntem iubiți, noi nu suntem nimic.”

O despărțire e un incendiu care te arde pe dinăuntru. Pereții tăi de carne arsă se prăbușesc în tine, bucăți de amintiri combustibile te acoperă și cauți degeaba ieșirea, nu există. Nu există niciun erou care să te apuce de mâini să te tragă afară.

M-am despărțit odată de altcineva de ziua ei - o bună prietenă care îmi greșise, asta e clar, dar mi-am ales fără mânuși momentul să i-o spun, neinspirat, prin două cadouri din cele cinci nimicuri pe care i le adusesem. La plecare, după un prea scurt dialog, tot ce mi-a putut ieși pe gură a fost o mizerie. Ura ei perplexă s-a reflectat câteva clipe în figura mea schimonosită, apoi în luciul ușilor metalice de la lift, care s-au închis între noi ca o tranziție prin wipe. Barn door wipe. 

Acum regret. Îmi părea deja rău înainte ca liftul să fi ajuns în jos. Dar e prea târziu și oricum nu mă mai crede nimeni. Am ieșit în stradă și m-am grăbit să las clubul și petrecerea în spate ca și cum știam că mă va urmări tot restul vieții. După aceea m-am gândit că dacă ar fi ars atunci, când ne vom întoarce, ca într-un basm de Colin, în Deșertul vorbelor rostite, ultimul meu cuvânt către ea ar fi unul pe care n-am mai putut să-l retrag niciodată printr-un iartă-mă.

O secundă în plus, atât ar fi nevoie pentru un exercițiu de imaginație într-o criză de nervi: chiar atât de tare îl urăști pe celălalt încât să-i vrei să-l elimini fizic? Dacă ai ști că acele cuvinte pe care tocmai vrei să i le scuipi justițiar în față vor fi ultimele pe care le va auzi vreodată, le-ai mai spune?

Partir c'est mourir un peu. Pleacă nu se traduce altfel decât prin mori puțin. 

Învățăm cum să ne prezentăm, cum să începem o relație, cum să devenim iubiți, parteneri, dar nu ne învață nimeni cum să ne despărțim, cum să devenim singuri. Nu mă refer la terapii sau sfaturi care te obișnuiesc cu starea de după, ci un ceva care să te pregătească pentru acel moment. N-am auzit să fi scris cineva ghidul Șapte pași să devii un orfan de succes. Sau: Văduvia la 30 de ani - o oportunitate. Cum să te distrezi la înmormântări.

M-a întrebat singurul meu prieten din singura mea copilărie de ce n-am mai scris nimic. Subiecte au fost din plin, de ce te-ai oprit din scris? m-a întrebat el.

Când oamenii ard ca maculatura, ce-ai mai putea scrie? Și de ce?

No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate