nihon jin ja nakute, gomen nasai

Criticilor mei

2012-03-01T17:34:00.008+09:00

Jah bless!

The beginning of a beautiful friendship

2012-02-29T16:10:00.003+09:00

De la apariția ultimului articol (ăla cu Nastratin Hogea) Pământul nici n-a apucat să dea un târcol în jurul felinarului din centrul perfectibilului nostru univers, iar eu nu mi-am închis bine un ochi, aflat într-o scurtă, dar dureroasă vizită la oftalmolog, căci critica, ah critica, m-a tras pe dreapta și mi-a aplicat o amendă contravențională pentru incorectitudine politică. Și că n-aveam bașcă. 

 http://bookaholic.ro/et-in-japonia.html

Alina dragă, dacă a fost coincidență, trebuie să recunoști că ne-am sincronizat mișto. Reiau și aici promisiunea de a-ți returna banii pe carte, cu speranța că n-ai să mă refuzi. I think this is the beginning of a beautiful friendship. 

Da, sunt rasist

2012-02-27T17:50:00.005+09:00

Acuzația asta plutea deasupra mea ca un vultur dând ocoluri largi unui bivol în agonie, gata să-și dea duhul, mă pândea ca un ochi belit de pensionar pe după vizor și mai degrabă ar fi scăpat nepipăită o bancă pe care scrie Proaspăt vopsit decât rândurile mele de etichetarea celor care au mai citit ce am mâzgălit eu pe aici. Nu mă mai pot ascunde la infinit după fraze prudente, scrise cu mănuși, să nu supăr, să nu deranjez, să nu zgândăr sensibilii la bubă. A venit timpul să mărturisesc. Da, sunt rasist: urăsc toate rasele. Mai mult sau mai puțin.

Platon în Protagoras spunea: “Stau în cumpănă dacă să vă fac demonstraţia istorisindu-vă un mit sau să vă explic prin raţionament.” Hai să zicem povestea. Într-una din năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, acesta împrumută de la un vecin o oală. De gătit, nu de noapte. Când i-o returnează, în afară de Săru´ mâna vecine, plusează cu o oală mai mică. Vecinul e mirat, dar Nastratin îl lămurește pe dată:  Cât a stat la mine, oala ta a născut, uite ce bine seamănă, are smalțu´ leit mă-sa, ia-o, să-ți trăiască. (Povestea nu dă nici un indiciu despre cine este tatăl și noi nu insistăm). Vecinul nu cere nici el detalii, ia oalele și zice merci, fără sedilă (pentru că vorbea impecabil franceza), apoi în gând, în timp ce Nastratin ieșea din curte: „Bă, cât de prost poți să fii…”. După o vreme, Nastratin cere din nou oala cu împrumut, vecinul i-o dă cu bucurie și nici c-a mai văzut-o de atunci. Când se duce să-și ia obiectul înapoi de la Nastratin, ăsta ia o față de prim-ministru care anunță disponibilizări și îi aduce la cunoștință vecinului decesul tragic, subit și neașteptat al oalei. Vecinul pufnește și îl avertizează pe Nastratin să nu-l ia de fraier, să facă bine să-i dea vasul înapoi, că oala nu-i ca pasiunea, să moară după căsătorie. Nastratin îi plasează replica pe care o avea în minte cu siguranță de când plănuise tot scenariul ăsta cu oala: „Dacă nu ți s-a părut neobișnuit că a născut, de ce ar fi imposibil s-o ia bâțul? C-așa-i oala trecătoare…”  

Există printre noi niște oameni care-și zic politicălicorecți și care nu fac pipi, ci apă de trandafiri. Ei acceptă cu fruntea senină chicotind steretipuri pozitive de genul: neamțu-i corect și muncitor, elvețianu-i tare-n ciocolată, francezii sunt boemi, italienii sunt, pfiii, iubăreți de numa’ numa’, iar chinezii sunt… cum sunt chinezii?... mulți, dar când vine vorba de stereotipurile negative (nu’ș cum dracului se face, că trebuie să fie musai ceva culori în discuțiile astea), atunci politicălicorecții (care fac foarte rar caca și atunci când fac, acesta miroase a levănțică și flori de câmp) văd, pardon, negru în fața ochilor și brusc, toți oamenii sunt egali. Așa o fi, toate națiile sunt la fel, toți oamenii sunt egali, frumoși și deștepți, dar na, unii fac Dacia Logan, alții Volvo, pe unii îi prinde iarna cu chiloții în vine în februarie, alții stau la coadă să dea banii găsiți după tsunami.

OK, oalele nu nasc și nu mor. Dar în majoritatea lor, să-i luăm de exemplu pe japonezi, putem spune că sunt politicoși și workaholici. Nu toți. Dacă ești de acord cu asta, nu-ți ridica poalele-n cap de indignare când se afirmă că cei din palatele cu turnulețe nu se trezesc la 6 să se ducă la muncă. Acceptă că ai o problemă și fă ceva să o schimbi, nu te da lovit oengește că tu vrei să muncești, să înveți și să te speli, dar nu te lasă prejudecățile rasiștilor.

Odată ce ai consimțit că o nație are calități și defecte, ar fi de bun simț să admiți și faptul că sunt etnii cu mai multe calități și altele cu înclinații spre întins mâna S'il vous plaît, Messieurs… Nu toți. Doar… cum spune cântecelul ăsta vesel de mai jos…

Când poveștile mor în sertare

2012-02-21T17:44:00.010+09:00

Acum doi ani și mai bine, am scris o poveste pentru copii – „Taro și magneții de frigider”. De fapt nu eu, copilul din mine. Trebuia să spun asta încă de la început, pentru că dacă aș fi scris-o eu n-aș fi crezut atât de tare în ea. Dar el a scris-o cu sufletul și de asta mă încăpățânez încă să cred că merită să fie citită și de alți copii.

În Taro și magneții lui de frigider a mai crezut un copil mare – Roxana Soare (mai talentată decât mine), care s-a pus și ea la mintea mea și i-a dăruit poveștii culori, i-a îmbrăcat personajele și le-a desenat zâmbete.

De un an și mai bine, Taro bate la ușa editurilor și nu-i deschide nimeni. Cei care s-au sinchisit să răspundă, au zis cam așa: vă felicit pentru poveste bla bla… am citit-o și mi-a plăcut mult bla bla… atât textul și ilustrațiile au făcut o impresie foarte bună bla bla… povestea e frumoasă, ilustrațiile sunt reușite, ar fi păcat să zacă în stadiul de proiect bla bla… dar nu putem finanța alte proiecte din exterior bla bla… fondurile editurii sunt reduse bla bla… din cauza recuperării extreme de dificile a banilor de la intermediari bla bla… nu vă putem promite nimic bla bla… policromia presupune niște costuri destul de mari bla bla… trecem printr-o perioadă foarte critică din punct de vedere financiar… vremurile sunt neprietenoase bla blaa… deci nu.

Aș putea să o public foarte bine pe blog, o să-mi spuneți, dar - nu vreau să jignesc pe nimeni - am observat că în general oamenii nu apreciază nimic din ce primesc gratis.

Probabil că și după ce o să treacă și o să rămână doar o notă de subsol a istoriei, criza asta financiară o să fie folosită încă multă vreme ca scuză pentru orice. Nu m-ar mira ca o Ea, ajunsă-n iatac, să-i spună Lui la momentul culminant: Iubitule, ești un tip mișto, arăți bine, mă faci să râd, mă simt bine cu tine, dar știi, trecem printr-o perioadă foarte critică din punct de vedere financiar și nu doar noi, problema e generalizată, Europa se confruntă cu o severă criză a datoriilor suverane, tensiunile din Orientul Mijlociu au dat peste cap indicii bursieri și prețul petrolului, iubitule, îmi pare rău, dar momentan nu facem dragoste.

Pe vremea copilăriei mele celei dintâi, poveștile erau nemuritoare, sau parcă așa îmi amintesc. Acum, în copilăria asta tulbure de pe urmă, poveștile mor de singurătate uitate prin sertare.

Nu m-am milogit niciodată pentru share sau like. Dacă cineva care citește crede că merită să ducă vorba mai departe, îi mulțumesc încă de pe acum că încă mai crede în povești și în edituri.

Peștele cel mare se prinde cu cel mic

2012-02-20T15:15:00.003+09:00

Istoria care urmează a fost văzută la televizor. O poveste simplă, în care niște oameni au plecat cu barca pe mare să prindă peștele Kue, peștele de poveste.

via http://www.mjnet.ne.jp/misaki/

Când au ajuns în larg, au aruncat bețele firave de trestie în ape și s-au pus pe așteptat. După o vreme, au scos un pește Aji, cât o palmă de om muncit, numai bun de despicat în două, împroșcat din zvacul mâinii cu sare, lăsat la uscat și astâmpărat foamea când va să vie.

via http://www.okayamahamasaku.co.jp/blog/?paged=4

Dar oamenii au schimbat undițele cu altele mai mari, mai de nădejde, au luat peștele Aji și l-au spânzurat momeală în cârlig, apoi s-au pus pe așteptat. După o vreme, au scos opintindu-se din valuri o frumusețe de pește cu burta albă, lucioasă și o vipușcă galbenă pe fiecare parte. Era un pește Buri, fără îndoială, și oamenii s-au bucurat. Mare și borțos, pescarii ar fi avut cu ce se făli dacă s-ar fi întors cu el din drum.

via http://www.igfa.org/species/75-buri-japanese-amberjack.aspx

Dar ei au lepădat undițele pentru altele și mai mari, au înjunghiat peștele Buri cu ditamai cârligul și l-au trimis în adâncuri solie, către peștele Kue, peștele de poveste, apoi s-au pus pe așteptat. După o vreme firul a zbârnâit și oamenii l-au tras cu bucurie afară, dar la capătul lui atârna tot peștele Buri, ca o păpușă de cârpă. Dâra galbenă - mândria lui - era zgâriată și în carne erau crestate brazde adânci. E mușcătură de pește Kue, a zis unul dintre ei, mai bătrân. E și mâine o zi.

via http://photozou.jp/photo/show/78680/3718364

În ziua următoare, pescarii au luat-o de la capăt, cu răbdare. Au așteptat să prindă întâi un pește Aji, cu care au scos un pește Buri, cu care au momit fără grabă peștele Kue, peștele de poveste. După ceasuri bune de pândă, guta a șuierat și bătrânul a citit în sminteala ei că izbânda-i aproape. Au apucat zdravăn de fir și l-au înfășurat pe mosor, când cu putere, când cu fereală, când cu viclenie, până când au ridicat în barcă peștele Kue, peștele de poveste. Cât un stat de om, fioros și încruntat, ca după o bătălie pierdută.

via http://www.tokyohacker.com/gourmet/kue/

Cum spuneam, e doar o istorie simplă, văzută la televizor, despre niște oameni din Japonia care au plecat cu barca pe mare să prindă peștele Kue, peștele de poveste. E bună de citit pentru cei care uită că nu se poate ajunge departe din primul pas. Doar pildele proaste care se fâțâie pe la televiziunile românești ajung departe încă de la primul pește, unele, hăt, până la Monte Carlo și-napoi.

Lust in translation

2012-02-13T18:15:00.002+09:00

Dacă ai învățat să zici rău rățușcă rămurică într-o altă limbă decât cea a celui care poartă același model de verighetă cu tine, dacă te asemeni cu jumătatea ta ca două picături - una de fanta, alta de cola, dacă dialogul dintre partenerul tău și soacra lui se rezumă la a rânji unul la altul larg, tâmp și prietenos, se cheamă că alcătuiești un cuplu internațional și atunci postul ăsta e pentru tine.  

Celor cărora le surâde ideea unei relații cu cineva de peste șapte mari și șapte țări, cu trei nuanțe mai închis la culoare sau cu ochii fugiți mai spre urechi, trebuie să întoarcă problema pe toate fețele. Sau pe-o parte. Redau mai jos, cu seriozitate și duioșie, una din micile probleme despre care e vorba în propoziție.  

Pe unul dintre colegii cu care am lucrat pe vas îl chema Scotty și era scoțian. Am citit undeva că pe unul l-a mușcat un câine când era mic și de atunci a căpătat o fobie față de orice arătare cu blană care lătra. Pe altul cică, tot așa, când era țânc, l-a mușcat un cal și de-atunci făcea ca toate alea când vedea cai, nici vorbă să mai și călărească. Eu cred că lui Scotty în copilărie i-a făcut ceva o fată, nu știu ce, oricum ceva rău, pentru că acum când se făcuse mare și fotograf pe iubita lui îl chema Luke și era filipinez. 

Și pentru că pe vas lumea e mai trecătoare ca-n viață și unii îşi termină contractele mai repede, echipele se schimbă, cabinele se ocupă prin rotație, m-am nimerit coleg de cameră cu scoțianul Scotty. Omul mi-a explicat mieros situația și m-a întrebat ce părere am dacă vom fi trei de acum înainte. Nu era însărcinat, îmi cerea voie ca din când în când să înnopteze și iubitul la noi în cameră. În mod normal, conform regulamentului, puteam să zic nu, dar ceea ce Dumnezeu a unit, cine-s eu să trimit în cabine separate?  

Paturi suprapuse. Dragii de ei erau amândoi niște ursuleți pufoși și bucălați, de m-am întrebat în prima fază cum încap amândoi într-un pat îngust până și pentru un singur corp normal, un pat la fel de generos cum e bârna pentru talpa de gimnastă chinezoaică (de-aia cu certificatul de naștere falsificat). Cum zicea George Carlin referindu-se la înmulțirea la supraponderali: it doesn´t seem structurally possible. Din rațiuni de siguranță am ales patul de sus și le-am sugerat politicos să nu simț totuși alte bâţâieli în afară de ruliu și tangaj. 

Conviețuirea noastră pașnică a mers o vreme de minune. Eu mă cățăram primul la etaj, îmi trăgeam pătura peste ochi, îmi înfundam capul în pernă și încercam să adorm închipuindu-mi că patul meu suprapus e unul normal, sub care doi pui de panda grăsuni scâncesc în somn într-un coșuleț de nuiele prea strâmt. Aș fi trecut cu vederea că năbădăioasa aia de Scotty era cam dezordonată și îşi lăsa fulăraşul din blăniță de șinșila aruncat pe te miri unde. Problemă era că Luke sforăia. Deh, bărbat. Sforăia de parcă se cobora ancora și lanțul ăla trecea za cu za prin fiecare fuștel de la scara patului nostru suprapus. Sforăia de vedeam chila vasului zdrelită de recifuri de corali. Sforăia.

Și atunci se auzea invariabil vocea lui Scotty: Luuuke… Luuuuke... La început am crezut că fac chestia aia „pe roluri” și o să urmeze „Use the Force”… sau mai rău, în caz că nu-mi sărise somnul de tot sau că lucrurile ar fi dat cumva pe dinafară de atâta firesc: „Luke, I’m your father”…

Dar nu, vocea șoptită continua (n-am cum să scriu cu accent scoțian, dar o să încerc să redau fonetic ce auzeam): On yerrr söid… Luuuke, on yerrr söid… Într-un final se auzea vocea celuilalt, prin somn: What?, apoi ping-pong de replici: – On yerrr söid… – What? – On yerrr söid! – What?? – On yerrr söid!!

Cand What-ul lui Luke ajungea la trei semne de întrebare, accentul lui Scotty începea să sune mai a engleză și îl deslușeau și ăştilalţi, impurii, non-nativii. Aşa se face că după o vreme în care episodul s-a tot repetat, ziceam o dată cu Scotty, ca pe o rugăciune, înainte să adormim toţi: On your side!!! Turn on your side!!!

Căpitanul Roberto şî cu-ai săi marinaaari

2012-01-22T10:53:00.006+09:00

Pentru că am fost întrebat cum s-a întâmplat de s-a întâmplat necazul Concordiei, întrerupem programul obișnuit pentru o scurtă înșiruire de lămuriri care o să vă bage și mai tare în ceață.

S-a făcut în presă comparația inevitabilă cu Titanicul, că nu s-a schimbat prea tare "echipamentul de salvare de bază". Păi nici nu avea de ce. Ce nu se știe este că pe Titanic bărcile de salvare erau de ajuns (s-a tot spus că erau insuficiente), ce nu au avut ei a fost un plan de evacuare. Și nici pe Bruce Willis în locul lui DiCaprio, cum zicea un banc mai vechi.

Membrii echipajului (de la house keeping la dansatoare și entertaineri, de la guest relations până la ultimul fotograf) primesc un instructaj de câteva zile la urcarea pe vas (începutul contractului) în care mai aud una alta despre procedurile de urgență în caz de Doamne ferește. De două ori pe săptămână se fac boat drill-uri - un fel de repetiții ale respectivelor proceduri, în care fiecare membru al echipajului se prezintă la un punct prestabilit, de unde ghidează pasagerii spre bărcile de salvare, gestionând panica și haosul după cum a învățat în cele câteva zile de training.

În caz de urgenţă, nu uitaţi colacul, umbrela şi să zâmbiţi.

Deci, cel puțin teoretic, poți evacua câteva mii de pasageri și echipajul până să se ducă măgăoaia la fund. Într-o situație reală, e drept, lucrurile merg ceva mai greu, eu unul recunosc că m-aș pierde cu firea dacă aș vedea tropăind spre mine o ciurdă de turiste made in USA mugind panicate că vestele de salvare n-au hamburger de rezervă. Dar dacă eu uit ce am de făcut sau sunt deja luat pe talpa adidasului de vreo (cul)turistă, există niște oameni mai antrenați decât mine, ofițerii superiori care dacă nu sunt ocupați cu fetele din corpul de balet sau cu prospăturile de la spa, ar trebui să știe ceva mai bine ce să zică în megafoane.

Unul din căpitanii cu care am navigat era grec. Tinerel, palicar, întotdeauna când se reînnoiau balerinele, le încerca pe toate ca pe pepeni, să vadă care pârâie și avea grijă s-o aleagă pe cea mai crudă, eventual minoră, c-așa-i omu´, carnivoră. La finalul unui boat-drill, s-au auzit din difuzoare ultimele explicații ale căpitanului: „Dacă în cazul unui dezastru căpitanul este inapt pentru a conduce operațiunile, următorul la comandă este Staff Captain. Dacă și Staff Captain este și el indisponibil din cauza vreunui incident neprevăzut, următorul care preia comanda este Chief Officer of Safety. Dacă și Chief Officer of Safety s-a dus, atunci Dumnezeu să ne aibă în pază.” Citatul este absolut autentic.

Și acum să lămurim într-un final cum s-a întâmplat beleaua cu Concordia. Oricâte antrenamente și simulări s-ar fi făcut, dezastrul a fost inevitabil. Şi asta pentru că în niciun manual de proceduri de urgență nu s-a dat următorul caz:

1. căpitanul e italian

2. după ce că e italian, trage vasul mai acana de la ruta inițială cum îşi trag cocalarii mașina-n drum, ca să-i facă cu mâna unui tovarăș de pe mal

3. căpitanul, despre care probabil am mai amintit că e italian pleacă printre primii motivând "că s-a împiedicat și a căzut în barca de salvare".

4. în spatele fiecărui căpitan italian de încredere, brav și vertical e o Coană Chirița (în cazul nostru, de peste Prut). Ce-mi e Roberto, ce-mi e Francesco. Ce-mi e Chirița, ce-mi e Domnica Cemortan. Ce mortal…

.............
Update pentru Sabina, o altă întrebuinţare a umbrelei: poţi să distrezi pasagerii în timp ce vasul se scufundă, cum făcea orchestra de pe Titanic.

I love ゆ

2012-01-11T13:37:00.014+09:00

Pentru că încă nu m-am prins cum se trăiește din scris, ceea ce urmează e un articol publicitar. Da, vând tricouri. Asta e, am făcut eu altele și mai rele pentru bani. Înainte să dezvelim produsul o să vă mai duc puțin cu vorba, că așa se face: întâi duci fata la cofetărie și după aia îi arăți lista cu revendicări.

Onsen înseamnă în limba japoneză izvor fierbinte. Dar cel mai bine o voi ruga pe una din starletele filmului Baraka (r. Ron Fricke) să vă explice într-un testimonial scurt cam ce e de fapt onsen-ul și cât de bine te simți.

Scăldatul în onsen, deși are evidente referințe lichide, constituie o parte destul de solidă a tradiției nipone. Apa fierbinte, perpelită vulcanic, are datorită mineralelor o grămadă de proprietăți, nu chiar ca latifundiarii români, dar are. Face de împreuneală (că cică alungă migrenele, pretextul numărul unu antisex), ia constipația ca cum ai lua-o cu mâna, rezolvă diabetul, îți netezește pielea ca mătasea, ce mai, intri maimuță și ieși păpușă!

Să mergem mai departe. Întocmai ca publicitatea, onsenurile se împart în două mari categorii: outdoor și indoor. La cele outdoor, avantajul e că vezi peisajul. Dezavantaj: te vede și peisajul pe tine.

La fel ca universitățile japoneze, avem onsen-uri de fete, onsen-uri de băieți și comune. La cele separate, se intră în nudu´ gol. La cele comune, costumul lui Adam, respectiv Eva, trebuie accesorizat din păcate cu un prosop înfășurat din păcate în jurul corpului, care acoperă din păcate tot ce e mai interesant sau, tot din păcate, un costum de baie. Am mai zis „din pacate”? Da. Not that kind of party…

Să luăm un exemplu concret la secțiunea onsen interior: onsenul de la noi din bloc (separat, la dreapta doamnele, la stânga restul). A nu se înțelege că toate blocurile din Japonia au onsen. S-a nimerit să aibă al meu, fiind un soi de bloc cu apartamente de vacanță, care în vreme de criză a devenit mai abordabil.

Prima mea baie în noua reședință: subsemnatul și încă un vecin destul de copt, care bineînțeles, mă întreabă de unde sunt. (Același vecin mă întreabă și azi, după aproape trei ani, de fiecare dată când ne întâlnim de unde sunt, după care adaugă o variantă tip „lasă-mă să ghicesc”: Bulgaria? Serbia? Croația?) Bazinul, după cum se vede în imagini, nu sare de doi metri în lățime. Adâncime, cât să stai în șezut și să-ți vină apa până la piept. În timp ce eram cufundat în binecuvântarea fierbinte și în propriile gânduri, vecinul (în fața mea, tot în bazin, dar în picioare) începe să facă fandări laterale. Și-mi vin în minte brusc versurile lui Aurel Baranga, publicate la 1 octombrie 1931 într-o revistă cu un tiraj de doar 13 centimetri, al cărei nume nu poate fi redat aici, fiind acoperit de prosop: „Hei cazaci, hei cazaci, trageți clopotele dintre craci”… Când vecinul a început să facă opturi, m-am ridicat și am luat distanță.

Pentru că e un fel de baie comună, e și un loc de socializare, un fel de poiana lui Iocan, sau mai bine copaia lui Iocan. Trebuie să mărturisesc că încă nu mă simt foarte tare în largul meu să stau la taclale cu vecinul de oglindă în timp ce mă săpunesc pe scăunel și sunt recunoscător că japonezii nu se manifestă ca italienii când se văd. Nu m-aș fi văzut luându-mă în brațe, scuturând mâna cu efuziune sau țocăindu-mă cu administratorul zgomotos pe obraz, având doar un prosopel aruncat sportiv pe umăr.

Mai toate conversațiile încep cu o constatare despre vreme, ceea ce iarăși nu mă ajută foarte tare să fiu eu cel care inițiază o discuție. Dacă după ce zic: „Cam frig, nu-i așa?” îmi alunecă ochii în josul vecinului și înțelege, doamne ferește, că fac vreo aluzie, bat vreun apropos…

Sau cum ar fi să împrumut o bormașină de la vecinul de deasupra și în timp ce stăm cufundați în bazinaș să-mi aduc aminte să-i mulțumesc: Vecine, ai o sculă, să-ți trăiască! Nevastă-mea îți mulțumește cu ceru´ și pamantu´! Că de când mă ruga să-i dau niște găuri în balcon să-și întindă rufele… Nu, clar, discuţiile astea tehnice trebuie evitate, e bine să nu ceri chiar atunci chestii de genul: ciocan, ştangă, vâslă, cârjă…

Apropos, ritualul ăsta al băii în onsen m-a convins că treaba cu “mărimea contează” e cât se poate de adevărată. Şi la ce vă gândiţi voi, dar eu mă refeream la dimensiunea bazinului. Să stai gol puşcă într-un bazin de doi pe cinci cu încă patru bărbaţi e oarecum acceptabil. Dacă soţia ar veni acasă şi te-ar găsi încercând să faci acelaşi lucru, dar în cadă, toată scena devine ceva mai greu de explicat.

În ghiduri, hărți şi la faţa locului, onsenurile sunt marcate fie cu simbolul

fie scris in Kanji: 温泉, dar cel mai des pe perdeaua de la intrare o să întâlniţi un caracter Hiragana simpatic şi uşor de recunoscut: ゆ.

Pentru o pronunție corectă, apucaţi-vă gulerele cu ambele mâini şi legănați-vă stânga dreapta, în timp ce spuneți: „Apăi iu iu iu si iu mă cheamă/ Iepurele-i bun de zamă/ Iepuroaica de friptură/ Mândra de ţucat în gură”. Deci ゆ se citește yu. Mie îmi place onsenul. De aia am zis: I love ゆ. Daca îţi place şi ţie, am un tricou pentru tine. Sau trei.

P.S.I loveゆ is a registered trademark of Yokohama Fujiyoshi Onsen. Unauthorized use or duplication of this mark is strictly prohibited by law.

Dragă Wendy

2011-12-28T23:08:00.010+09:00

Am păstrat ultimul post pe 2011 pentru a scrie povestea noastră, poate nu așa cum a fost, dar așa cum am văzut-o eu. O poveste altfel, despre o relație ciudată, cu parteneri speciali. Încalc regula noastră nescrisă, de a nu vorbi despre celălalt, dar știu că mă vei ierta și mă vei înțelege (și tu, și celelalte) că n-am fost un dandy până la capăt. În plus, lumea a aflat deja despre noi.

Nu știu dacă a fost dragoste la prima vedere, îți spun sincer că nici nu știam ce să aleg. Mi se opriseră de câteva ori privirile la tine, dar și la celelalte care-ți stăteau alături, la fel de drepte, de zvelte, privindu-mă tăios. Koji mi-a zis atunci, ia ceva bun la toate, ceva ce poți folosi la mai multe, până te-nveți, o să vezi tu după aia ce-ți trebuie și la ce. L-am ascultat. Tu, Wendy, ai fost primul meu cuțit japonez.

Koji a avut dreptate. Ești, într-adevăr „ceva bun la toate”, deși, la prima vedere pari mult prea comună să fii bună la ceva. Are lama prea subțire, am strâmbat din nas când te-am mângâiat atunci prima oară, în magazin. Fragilitate cu suflet de oțel. Atunci n-ai zis nimic, abia după, când despicam împreună stavrizii pentru uscat, mi-ai lucit din lama goală și ai început să dansezi, să te undui, să te dai pe după pește, să i te culci pe șiră ca Ea pe umărul Lui la apus într-o scenă de film. Am făcut atâtea împreună și am mai fi putut face poate multe, ai fi putut să mă păstrezi egoist numai pentru tine și naivul de atunci nu s-ar fi opus câtuși de puțin. Dar tu m-ai învățat că voi avea nevoie și de altele și m-ai eliberat puțin câte puțin. Of, Wendy, dac-ai fi fost femeie, eu sigur m-aș fi născut cuțit, pentru că ar fi fost prea frumos să ne întrupăm amândoi oameni în aceeași viață.

Deloc întâmplător, al doilea cuțit pe care l-am cumpărat îți seamănă. E poate sora ta mai vitregită de dulceața copilăriei, mai frustă, mai aspră. Nu știe joaca ocolișului, își taie drumul drept și nu se dă bătută cu una cu două. I-am spus și ei tot Wendy și am păstrat-o pe lângă casă, slujitor credincios, gata oricând să-mi pregătească un prânz grăbit sau o cină de suflet.

A treia Wendy a fost primită cadou de la Nea Kotaro, tovarășul meu de băutură. Șuie și deșirată, pe lungana asta o plimb ca pe un arcuș pe sferturi de viori filé, în aria sashimi din marșul funebru al dezmembrării. După staccato, rămâne doar arcușul. Vioara e bucăți, va lua de acum calea sushi-ului: descompusă în călăreți dreptunghiulari aliniați, gata de suit pe poneii de orez.

Ce m-aș face fără dalta care-mi sculptează viorile din peștii cei mari? Dacă n-ar fi ea, cine mi-ar da la o parte surplusul de solzi, înotătoare și oase? Bondoacă și îndesată, cu lama lată să-ți opintești podul palmei în ea când ai de trecut prin tăria osului sau de crăpat crusta crustaceului să-ți iasă o minunăție de aliterație, pe cea de a patra Wendy am primit-o dar din dar de la Miwako, care a primit-o de la fratele ei, Seichiro, fratele lui Koji.

Pe cea din urmă Wendy mi-am făcut-o cadou de sfârșit de an. E vegetariană, iar eu îi respect decizia de a nu se atinge de carne. O vedeți așa butucănoasă, dar e delicată ca o brâncă de urs într-o tufă de mure. E mare, are însă un simț al detaliului până la fibră: grasa asta de Wendy se aruncă în legume ca un cocoș nou într-o poiată care zace în plictiseală și îmi face varza cosițe și morcovul șuvițe.

Dragă Wendy, "it's the time of the season for loving". Iartă-mă, dar aș fi vrut să te ung cu uleiuri aromate, să te înfășor în mătăsuri fine și să te las să te retragi între ani într-un sertar departe de bucătărie. Pe tine și pe celelalte. Noi însă vom petrece sărbătorile astea împreună, să-i distrăm pe alții. Și tocmai pentru că te iubesc până la plăsele atât de rău, atât de mult și atât de altfel (pe tine și pe celelalte Wendy) aș fi vrut să ne despărțim acum, înainte să ne treacă unul de celălalt, aş fi vrut să nu te mai văd niciodată, ca să îmi fie dor de tine pentru totdeauna.

Post scriptum lămuritor: Vedeți filmul. E o alternativă frumoasă la atrocitățile servite drept divertisment de sezon la tv.

Post post scriptum prozaic şi muciînfasolist (nerecomandat minorilor): Să muncești de Revelion în ideea în care lasă, nu-i nimic, o să ai liber pe 3-4, încolo, e ca și cum ai ajunge ceva mai târziu la o partuză cu mulatre. Și nu a doua zi când mai poți să găsești pe după canapea pe vreuna aproape caldă, căzută și inconștientă, nu, cam a treia zi când deja s-a făcut curat și gazda îți spune: s-au cărat toate dar uite, e o revistă acolo pe noptieră, ia-o și du-te la baie.

Ce-am (mai) învățat la școală

2011-12-23T22:44:00.007+09:00

Când ai până în 18 ani și creierul ca buretele, procesul de învățare e unul continuu, nu-i stă în cale clopoțelul care sună pauza sau sfârșitul zilei. Abia de atunci încep materiile alea mai interesante, predate cu har de ceilalți colegi, care îți vor folosi cu adevărat mai târziu în viață și despre care părinții spun: ce prostii ai mai învățat azi la școală?

Colegul Voicilă era la o competiție destul de strânsă cu încă unul, Ţuchiu, pentru poziția de „codaşul clasei”, cum îl numea cu tristețe tovarășa învățătoare, că nu era frumos să-i spui prost; cu toții eram sortiți să ajungem cândva comuniști și nu era voie de la partid să fie comuniști proști. Multă vreme am crezut că Voicilă era un fel de zongoră umană - avea un registru de note destul de restrâns, mai exact două. Patru și cinci. Tovarășa îi scotea din când în când în fața clasei și ne punea să râdem de ei, dar nici măcar soluţia asta ultimă cu râsul în grup nu-i motiva în niciun fel să li se trezească brusc pasiunea pentru „Paul are un penar.”

În pauze însă, Voicilă era genial. El a fost primul care a descoperit (cel puțin la noi în clasă) cum să scuipi cocoloașe de hârtie mestecate în gură prin țeava de pix în tabloul tovarășului. Tot el a inventat mașina de dat pumni cu manivelă, rămasă din păcate în stadiul de proiect. Ca martor al prezentării schițelor, pot spune și acum că Voicilă desena fabulos, ceea ce îi mai aducea din când în când o acută de zece la materia respectivă. Deci nu era zongoră.

Când un alt coleg ne-a provocat pe toţi cu o chestie nouă: arunca apă printre dinţi al naibii de concentrat și considerabil de departe, Voicilă ne-a cerut răgaz 24 de ore. Noaptea se pare că fusese un sfetnic bun: jetul lui de a doua zi, rotund și durduliu, punea la respect toate pistoalele cu apă din lume. Voicilă își făcuse o frumusețe de strungăreață cu o pânză de traforaj.

Pentru două lucruri îi voi rămâne recunoscător lui Voicilă. De la el am învățat să-mi întorc pleoapele pe dos. Și dacă se întreabă cineva la ce mi-a folosit treaba asta, ei bine, numai zilele trecute ce mi s-a găsit un urcior să-mi iasă taman în mijlocul pleoapei de sus/ felinarul din dreapta, pe interior. Dacă nu întorceam palpebra pe partea ailantă, ca pe fața de pernă, habar n-aveam ce mă mânca.

Al doilea, tot de la el știu „să fac ca Donald”. Asta-i treabă serioasă, nu se învăța așa cu una cu două. Mie mi-a luat ani de zile până m-am prins cum trebuie să-ți trântești limba-ntr-o rână, s-o rezemi cumva pe măselele de sus și să-i gâjâi aerul în buca obrazului până Disney scrie pe tine. Pentru cei care mai fac din când în când pe fotograful de copii, dacă n-ai maimuță și nici vreo cameră care costă cât o mașină, să faci ca Donald e ca şi cum ai avea brichetă în neolitic. Ataşez mai jos câteva mii de cuvinte drept dovadă.

Mi-e dor de Tanti Neti

2011-11-15T16:37:00.006+09:00

Japonezii nu-și bat copiii. Mai mult, dacă îți atingi copilul din dotare în public, riști ca din spirit civic să-ți cheme cineva un fel de Poliția Animalelor, dar pentru bestiile alea mici care nu te-ascultă. Ceea ce e nedrept, atâta vreme cât nu există nicio poliție unde să suni când fi-tu nu mănâncă tot, nu vine când îl chemi, nu se duce unde îl trimiți și nu tace când te doare capul. Mi-e dor de Tanti Neti.

Tanti Neti m-a bătut într-o zi de m-a uscat, dar până acolo mai e. Adică mai trebuie să zic eu una alta. Mai întâi, despre mine. Când eram copil, am mâncat bătaie de la mama în fiecare zi. Rar se întâmpla să vină seara și să nu o iau și atunci erau două variante: ori făceam ceva până în ora de culcare, ori se descoperea ceva ce făcusem mai de mult și atunci o încasam cumulativ. Vara îmi era ceva mai greu, pentru că este anotimpul în care părinții sunt înconjurați de o mulțime de elemente ajutătoare ca mătura, aracii de la roșii, dar mai ales nuielele de dud care pe lângă proprietatea de se rupe cu o singură mână (cealaltă fiind ocupată cu ținutul) și a se jumuli aproape instantaneu de frunze, mai au o inteligență vegetală aparte. Toate îmi rețineau de fiecare dată forma, pardon, curului și se lipeau de el cu o tandrețe greu de uitat.

În timp dobândisem o viteză de retragere considerabilă și atunci mama a fost nevoie să regândească puțin atacul: nu se obosea să mă mai alerge, dădea după mine cam cu ce îi era la îndemână. Într-o zi mi-am ales destul de prost momentul să o enervez: toca vinetele pentru salată cu o chestie de lemn. De atunci am fost nevoit să-mi dezvolt o tehnică de eschive rapide care mi-a mai salvat pielea o perioadă. A fost nevoie să trec prin toată această lungă introducere, ca să fie foarte clar că pledez pentru bătaie în cunoștință de cauză. Singurul regret este că nu am mâncat bătaie pe cât aș fi meritat.

Tanti Neti era mama unei colege de serviciu de-a mamei pe care, pentru că era asistentă șefă și mama doar asistentă, eu o poreclisem Directoarea. Și pentru că a fost întotdeauna pentru mama ca o soră, nu greșesc cu nimic dacă spun că Tanti Neti mi-a fost un fel de a treia bunică. Verile erau lungi și dudul chelea destul de rapid de nuiele, așa că uneori în vacanțe, mama mă trimitea la Sinaia, acasă la Tanti Neti, că-i aerul tare și poate îmi mai mănâncă din energie.

Într-o zi, mă apucase zbenguiala cam pe la ora somnului de prânz și după două avertismente și un foc în aer, Tanti Neti a venit din camera cealaltă să-mi redefinească puțin umorul. Trebuie să spun că Tanti Neti nu era tocmai suplă și bazându-mă pe asta, m-am gândit că fuga în jurul mesei cu variațiuni gen trecut pe dedesubt ca Charlie Chaplin ar fi o glumă bună. M-a lăsat să bag vreo două ture cât să-mi pierd puțin suflul și să mă inducă în eroarea că nu s-ar putea mișca mai repede de atât. Am plusat. Greșeală fatală. Kilogramele lui Tanti Neti, or fi fost ele multe, dar erau unul mai sprinten ca altul. Când am încercat să fac figura aia ca toreadorul care se ferește în ultimul moment și stă neclintit în timp ce tonele de furie trec milimetric pe lângă el, Tanti Neti a făcut o fandare laterală și m-a înșfăcat de ceafă. N-a strigat nimeni ole. Apoi ca un dansator din Bistrița Năsăud care-și pocnește călcâiele, și-a săltat voinicește piciorul și s-a descălțat de papuc instantaneu, că doar nu era să mă bată cu mâna goală. Folosirea uneltelor și gândirea abstractă e ceea ce ne deosebește, nu-i așa, de primatele subumane.

După o vreme am renunțat să mă mai zbat, mi-am seama că avea o țintă precisă pe care nu o putea atinge dacă eu mă mișcam aiurea. Când a obosit, a schimbat mâna. Pe scurt, Tanti Neti, m-a bătut regește. Soțul ei fusese șoferul Regelui Mihai, ştia mersul treburilor pe la curte şi probabil asta ar fi singura explicaţie. M-am gândit la un moment dat să-i spun că pe bunicul meu l-au declarat comuniștii chiabur și i-au luat tot, deci cumva suntem de aceeași parte, ar fi păcat să ne batem între noi, dușmanii poporului. Ne putem retrage undeva în munți, unde să mă învețe să deprind și eu arta mânuirii papucului cu atâta dibăcie. Dar Tanti Neti s-a retras lipăind din papuci în cameră cealaltă, lăsându-mă și pe mine să mă târăsc în pat întru binecuvântarea somnului de după amiază.

Dacă acțiunea s-ar fi petrecut în zilele noastre și i-aș fi zis maică-mii că am luat bătaie, mama ar fi dat-o în judecată și ar fi avut cu siguranță și probe video. Atunci, dacă ar fi aflat că am încasat-o, ar fi zis: Ce?! Ai supărat-o pe Tanti Neti?! Și mi-aș mai fi luat-o o dată.

Copiii sunt, prin definiție, compuși instabili. De aceea, din când în când, trebuie să li se reașeze moleculele din părțile moi ca să-şi reconsidere puțin poziția în univers. Altfel, se vor așeza întotdeauna în centru. În capul mesei și în fruntea haitei. Urlă, dau din picior, pufnesc și vor. Copiii de aici trebuie aduși de la stadiul în care mersul la Disneyland este un drept, la nivelul de înțelegere al faptului că să adormi fără să hâcâi, cu curul neînvineţit după ce ai mâncat tot din farfurie, e un privilegiu. După o cură de papuc, copiii devin mai maleabili.

De câțiva ani buni, Tanti Neti s-a retras câteva etaje mai sus și mi-o închipui acum ca pe un înger blând cu două aripi mari de papuci de casă. Pentru că nu m-am oprit din făcut tâmpenii, mă rog uneori să apară și să-mi mai croiască două, să-mi readucă puțin mințile de pe unde rătăcesc. Eu ca eu, dar la dracii ăștia mici de aici, cât ar avea de lucru... Eu să-i țin și ea să le dea.

Mi-e dor de Tanti Neti.

Mulțumesc.

2011-10-17T17:55:00.002+09:00

Opriți grătarele! Opriți tiparnițele ilegale de prin pivnițe! Dați cancel la scanere și xerox-uri. Acum fiecare poate avea propriul exemplar din „Iertați-mă că nu sunt japonez”. Pentru că primul tiraj s-a epuizat deja, ca să nu se ajungă la mișcări de stradă „Occupy Bookstores”, la cinci luni de la lansare, editura Curtea Veche a zis: „Bine dom´le” și a suplimentat tirajul.

Mulțumesc celor care au cumpărat-o deja, mulțumesc celor care o vor cumpăra de acum înainte, mulțumesc editurii pentru încredere.

Iarna-i grea, omătul mare, citim pan´ la epuizare.

Trenule, mașina mea

2011-10-16T09:54:00.002+09:00

Ziceam prin iulie de mitocanii de import. Să nu rămân dator, parcă ar fi păcat să nu zic și de ăştia locali. Da, când zici Japonia te gândeşti automat la politeţe, maniere, plecăciuni. Tocmai de asta devine cu atât mai spectaculos când întâlneşti câte o excepţie. E ca și cum ai găsi mici la un restaurant cu cvartet. Sau pe Puya în concert în Vamă. Sau să dai de un folbalist pe locul tău mâncând seminţe la un concert Hiromi Uehara.

Nu mă refer aici la diferenţele culturale, adică acele lucruri care sunt  considerate politeţuri într-un loc și măgării într-altul, cum ar fi sorbitul tăieţeilor sau trasul nasului ca iarna pe uliţă (suflatul nasului în public e ofensă). Astea ar merita poate un post separat. Eu zic de acele gesturi care te calcă pe sistem indiferent de background-ul cultural.

Caz particular, ca să nu zică nimeni că generalizez. Subiectul: bărbat japonez, s-au dus anii tinereții, cam 40 și. Locația: tren expres spre Yokohama, nu foarte aglomerat. În mod normal, toate locurile sunt orientate în direcția de mers, ca pionierii, tot înainte, dar se pot roti, așa încât dacă pleacă soacra cu trei nurori la oraş la shopping, să poată sta faţă în faţă. Situaţia: se urcă un grup de nonagenare sprintene cărora le-ar prinde bine un spătar pe şale. Omul nostru a învârtit locurile din faţă la 180 de grade și și-a făcut culcuş, ocupând patru scaune în felul următor: pe cel din dreapta geanta, pe cel din faţă-stânga sacoul, pe cel din faţă ciorapii lui roşii cu tot cu picioare, că s-a descălţat de pantofi (se umflă la drum).

Doamnele i-au dat târcoale, au tuşit, doar doar, dar omul n-a văzut, n-a auzit: avea căştile pe urechi și în plus, era furat totalmente de peisagiu. Ah, vara la ţară. 

Mă gândeam dacă să mai zic de alţii, care nu prea cedează locul femeilor, sau le verifică fermitatea muşchilor fesieri, dar mi-e teamă ca o să-mi zică cei din ţară că fac deja mofturi. Acolo zic merci dacă stă cineva pe patru locuri cu paporniţele, mai grav e când prind vreo nuntă sau înmormântare de interlopi, că atunci le iau ăia circulaţia cu totul. Sau dacă le vine pe chelie interlopilor să joace în picioare vreun sportiv în troleibuz, vine vreun senator și desființează cu totul linia aia, cu literă de lege: Pe aici n-a trecut niciodată nici un mijloc de transport în comun. Se ştieee!

Răspundem întrebătorilor

2011-10-10T14:04:00.005+09:00

Sunt întrebat (şi le mulțumesc celor care o fac) unde mai pot găsi cartea. Un prieten a primit din partea editurii următorul răspuns:

Librăria nr. 88 Str. Edgar Quinet 

Librăria 13  Bd. Ion Mihalache

Librăria nr. 137 Bd. Lacul Tei  

Librăria nr. 22 Şos. Mihai Bravu 

(Din păcate, toate în Bucureşti.) 

Am mai fost întrebat de ce nu le apar unora comentariile pe site-ul editurii.

Iertați-mă, nu știu. În principiu, ar trebui ca oricine are ceva de spus, să fie lăsat să o facă. 

Vă mulțumesc încă o dată tuturor. 

Elections evely day

2011-09-24T10:46:00.001+09:00

De vreo săptămână încoace, s-a umplut strada de „gozaimasu”, „itashimasu” şi alte politeţuri vărsate prin megafoanele de pe maşini. Am zis că sunt ăia care trec din când în când să strângă electrocasnicele dar ei parcă nu-s aşa mieroşi. Într-un final m-am lămurit: sunt alegeri pentru primărie la noi în urbe! 

Numai bine, mi-am zis, tot mi se terminase uleiul şi parcă nici nişte făină nu mi-ar strica, mai o prăjitură, mai un sos béchamel… Am ieşit şi eu să casc gura. Mai întâi, câteva cuvinte despre cum e campania pe aici. Nu se lipesc posterele alandala peste alea de la Miss Piranda şi nici bannere nu fâlfâie peste intersecţii. Nici mash-uri cât blocul, nici sacoşe cu pixuri, fulare şi steguleţe. Mi-am luat ţeapă şi cu uleiul.  

Aici se ia una bucată maşină pe care se improvizează un acoperiş şi o scară să se urce catindatul, apoi se plimbă ca sfintele moaşte prin oraş, se mai opreşte la câte o intersecţie, unde bagă câte un speech şi face cu mâna. Când răguşeşte alesul, microfonul este plasat uneia din fetele din staff-ul de campanie, care continuă cu avânt şi cu vocea gâtuită de emoţie şi orgasm patriotic mesajul vibrant. La noi la ţară, n-au avut maşină cu acoperiş, au avut săracii dube mai mititele, aşa că vorbea candidatul de la nivelul poporului. Şi cum sunt intersecţii puţine, s-a nimerit o dată să se întâlnească domnul Asada cu domnul Suzuki, taman în faţă la băcănie şi pentru că ploua şi nu era nimeni, şi-au făcut cu mâna unul altuia.  

Azi e soare, dar tot nu se opreşte nimeni să-i asculte. Copii-s la grădiniţă, bărbaţii şi femeile la muncă, pensionarii în excursie, n-au ei vreme de prostii. Megafoanele continuă să umple văile de ecouri. „Ito, un oraş de 70000 de locuitori” „pentru viitorul copiilor noștri” „să creăm locuri de muncă să nu mai plece tinerii…” 

În poza numărul unu, locul special amenajat pentru afișe, cu precizarea că mustața domnului de pe rândul al treilea de jos, a șaptea căsuță de la dreapta la stânga este adevărată și pe niciunul dintre ceilalți nu scrie m.ie, p.la sau alte cuvinte de trei, patru sau cinci litere. 

Poza doi. Candidatul Sasaki, la malul râului Matsukawa, a şezut şi a plâns, că nu-l asculta nimeni. 

Moartea ca un motan vagabond

2011-08-23T20:20:00.003+09:00

Când eram mic, mă uitam la desene animate cu gura căscată. Era ceva magic în televizor care mă făcea să mă rup total de realitate şi să rămân aşa, uitând să mai închid gura. Mi s-a tot spus că ce-i în televizor nu-i real şi aproape că ajunsesem să cred, până când, la examenul de la UNATC, „tanti de la desene animate” era acolo, în comisie.

Patru ani, doamna Profesor Viorica Bucur m-a făcut să-mi retrăiesc la fiecare curs copilăria. Ne vorbea despre alte imagini mişcătoare, despre alte lumini şi alte umbre, dar eu ascultam la fel, cu gura căscată, ca la „gala desenului animat”. 

A fost printre puţinii profesori pe care i-am simţit uneori ca pe nişte părinţi, alteori ca pe nişte prieteni, dar îi voi respecta întotdeauna ca pe nişte dascăli.   

Ultima oară ne-am întâlnit în mai, (acum trei luni, încă nu-mi vine să cred) la MNAC, la un eveniment PechaKucha, unde am avut şi eu o prezentare a cărţii. Cum nu sunt un vorbitor de meserie în faţa mulţimii, ieşisem pe culoar să-mi mai înghit în sec din emoţii. Uşa liftului se deschide, şi apare doamna Profesor. Sincer, m-am mirat că mă mai recunoaşte (am terminat de vreo şase ani) şi am întrebat-o ce face la MNAC, a venit la PechaKucha? Doamna Bucur a scos din geantă vreo patru exemplare din carte şi mi-a zis: „Pai tinere bavarez, credeai că scapi fără un autograf?” Na, mai stăpâneşte-ţi emoţiile dacă poţi …

Era neschimbată. Aceeaşi „tanti de la televizor”, acelaşi profesor de istoria filmului universal, acelaşi om tânăr în vervă, cu acelaşi ochi critic şi lucid, întotdeauna cu un comentariu bine ţintit, cu aceeaşi năstruşnicie în verb. N-a lăsat nimic să-i trădeze „punctul fără de întoarcere”, trecerea în actul trei. 

Oamenii cu adevărat mari se retrag în tăcere. Pancreasul doamnei Bucur nu s-a lăfăit în prima pagină. E o diferenţă fundamentală între un om mare şi o purcica celebră care îşi trâmbiţă eventraţia de la Viena în toată media. Doamna Profesor nu şi-a dat chiloţii jos în direct, nu s-a tăiat cu săbii în centrul oraşului, nu a cununat nicio minoră drapată în haur, n-a făcut emisiuni în care să-l invite pe „prietenul meu, Adrian Minune”.  

Oamenii cu adevărat mari se retrag în tăcere şi nu se agaţă de cortină. Când moartea ca un motan vagabond îi fixează cu privirea, îşi ridică pleoapă cu o mustaţă, îşi închid celălalt ochi şi îi urmăresc ca printr-o lunetă, oamenii mari nu arată că le e frică. Ridică din umeri a nepăsare, se leagă la ochi cu o eşarfă şi aşteaptă demni, cu mâinile la spate. Ghearele ies din pernuţe 1, 2, 3… GALA DESENULUI ANIMAT… 4... 5… 6… Poziţie de atac! Coada se zbârleşte ca un fitil… Explozie! Rubrica alcătuită de Viorica Bucur s-a terminat. Rămâneţi pe recepţie. La televizor începe Mizeria Show. Puteţi schimba canalul, nu-i nicio problemă, mai e puţin şi o să fie peste tot. 

Stai acasă

2011-07-31T17:11:00.013+09:00

Cum deschide un majoritar gura despre o minoritate, nici n-apucă să dea cep la subiect, că gata, i s-a pus ştampila: rasism, discriminare, fascism, şovinism etc. Minoritarii au voie să zică orice. Ei au voie să generalizeze. Şi mă gândeam că pentru postul ăsta e nevoie de  lămuriri de la început, că-i subiect delicat, lumea-i sensibilă, se-aprinde repede. După care mi-am zis, stai puţin. Şi eu sunt minoritar!    

Acum câteva zile, în Yokohama, la stop. Dintr-o căzătură de maşină cu geamurile lăsate, evident: hăuleală, merengue, veselie, ritm, reggaeton, dans, antren, adică latino, nenică, de răsuna valea. Trec pe lângă vehicul şi arunc de curiozitate o privire înăuntru. Cum putea să arate şoferul, decât ca talentatul din clipul de la finalul postului (aveţi, vă rog, răbdare şi vizionaţi-l după lectură): aceeaşi faţă de Chile, Peru, Bolivia sau dintr-o ţară dintr-alea jucătoare de fotbal. (Sunt minoritar, am voie să zic orice, am voie să generalizez.)  

Mă uit la dom’ șoferu´, mă vede şi el şi se uită la mine cu o faţă de-aia mândră de parcă i-a născut vaca tripleţi: este că sunt tare? Cine mai e că mine pă toată strada? Aici avea dreptate. Nimeni. 

Mariconul ăsta mi-a adus aminte de-o verişoară de-a lui, tot una de-asta care vorbea din vârfu´ limbii dintr-o ţară jucătoare de fotbal (sunt minoritar, am voie să zic orice, am voie să generalizez) cu care am avut onoarea să călătoresc în acelaşi autobuz venind de la… de la… Oficiul de Imigrări. După ce a vorbit la telefon vreun sfert de oră de duduiau geamurile, doamna a început să rumege gumă şi să plescăie baloane de zici că spărgea pungi de un leu. M-am întors la distinsa baragladină de vreo câteva ori, dar probabil n-am fost destul de explicit, că de fiecare dată a belit inocent ochii la mine: care-i problema?

Păi hai să-ţi zic care-i problema. E un proverb care zice: When in Rome, do as the Romans do. Îl au şi japonezii în forma: Go ni itte wa, go ni shitagae (郷に入っては郷に従え). Dacă din cine ştie ce motive (sărăcie, nomadism, boemie etc), ai trecut din satu´ tău în altă aşezare, te uiţi şi tu un pic în jur şi vezi ce fac ăilalţi. Dacă ei nu fac ce faci tu, nu o lua personal că strâmbă din nas când încerci să le bagi „identitatea ta culturală” pe gât. Eu sunt român, dar nu fac grătare pe ciuci între maşini în parcarea din spatele blocului. În plus, mai e o chestie care se numeşte libertate, care ar fi o treabă tare frumoasă, dacă n-ar vrea s-o aibă toţi. De-aia, aia a ta ar trebui să se oprească până o invadează pe a altuia.  

Am dat două exemple din America latină. Puteam la fel de bine să zic de chinezoaicele care se descalţă în faţa restaurantului tradiţional japonez şi se scarpină între degetele de la picioare în timp ce îţi zic Bine-aţi venit, de coreenii sau filipinezii care vorbesc ca peste deal în trenuri. Când zic „tu”, mă gândesc la orice individ care se află într-o zonă în care naţia lui nu prea era acum nişte ani. 

Deci, pe scurt: 

-      N-am o problemă cu culoarea, poţi să fii şi albastru, dar dacă „identitatea ta culturală” înseamnă să stai fără tricou în tramvai/troleibuz/metrou, stai acasă.

 -      Dacă „identitatea ta culturală” înseamnă să te îmbraci în draperie şi să arăţi precum Cousin It, stai acasă.

 -      „Dacă identitatea ta culturală” înseamnă să te c.ci în stradă, cerşit şi furat, stai acasă. 

P.S. Clipul în sine merita un post separat, dar l-am lăsat aşa, poate mai detensionează sensibilii. 

Azi dimineață mi s-a întâmplat un lucru extraordinar

2011-07-25T16:48:00.000+09:00

Vas de croazieră în America de Sud. La fiecare două săptămâni, alţi 2500 de turişti, pardon, oaspeţi. Printre puţinii pe care i-am ţinut minte, era un nene care râdea tot timpul. Din suflet, firesc, nu ca debilul. Se oprea întotdeauna în galeria foto să schimbe câteva vorbe, apoi pleca mai departe fredonând. Avea ceva în el care te făcea să crezi că a câştigat la loto, a aflat secretul nemuririi, are puterea de a se face invizibil şi tocmai a fost în cabina de schimb la balerine, are acasă crescătorie de peştişori de aur, nu ştiu ce avea, dar ceva avea.  

Într-o dimineaţă picase pe mine măgăreaţa să deschid galeria foto cu un cap cât toate zilele de la petrecerea care se terminase nu cu mult înainte. Mijeam ochii cârpiţi să văd măcar la un metru în faţă şi descuiam panourile cu fotografii, când a apărut nenea ăsta, ca de obicei cu acelaşi tonus care l-a consacrat. Mda, tre´ să fac conversaţie, aşa zice la manual, small talk, îl întrebi de una, de alta… Forma lui de zile mari pica peste mahmureala care-mi redeşteptase nefericiri mai vechi, ca un cutremur peste criza economică.

Omul parcă vroia să-mi facă în ciudă, era azi pe cai şi mai mari ca de obicei. N-apuc să-l întreb eu ce face, că mă întreabă el. Răspund oftând, uite, ce se vede, asta fac. How about you, sir, how are you today? Omul mă bate pe umăr şi-mi zice dezvelindu-şi toţi dinţii: An extraordinary thing just happened to me this morning!

Fac ochii mari. M-am scos. O să-i aflu secretul. M-am uitat în jur. Galeria era goală, nu era nici dracu´ la ora aia. Mă dau mai aproape. Ce? Ce s-a întâmplat? 

I woke up. Apoi a plecat fluierând mai departe, ca un om căruia i s-a întâmplat ceva extraordinar de dimineaţă. 

Bloguri de lux

2011-07-21T19:55:00.003+09:00

Când mă satur de știri, mai citesc uneori bloguri. Am ales la întâmplare trei, ale unor cică lideri de generații urmate orbește de cete cete de bezmetici care le iau drept modele. Am rescris mai jos pasaje din trei bloguri, din trei personaje care nu sunt sincere nici măcar în baie, după ce s-au c.cat. Baia fiind  de altfel, singurul loc în care o fac normal, și nu pe ei.

1. …din blogul unui actor cabotin care se crede artistul total

Azi-noapte m-am trezit plangand. Ma gandeam chiar sa inchid blogul… Am dat la o parte de pe mine femeile care se agatau cu disperare de trupul meu pana si in somn (DA, BA, SUNT ARTIST, FAC SEX IN GRUP, ASTA FAC ARTISTII, TREZITI-VA, ALOOO, SUNTEM IN 2011, TOTI MARII ARTISTI AU FACUT ASTA HELAAAU) si m-am dus la baie. M-am privit in oglinda cum imi siroiau lacrimile si m-am intrebat: e oare cu putinta? Si daca nu sunt cel mai b… Nu, nu, nu! Le-am dat pe toate afara (eu asa fac, cand creez, sunt un demon) și m-am culcat la loc. L-am visat pe Toma Caragiu care ma mangaia pe cap și-mi spunea asa: Tu poti duce mai departe ceea ce n-am reusit eu. Iarta-ma. Eu am fost un amator, un carpaci. Pe cand tu, TU ESTI CEL ALES. Apoi mi-a sarutat mana. M-am trezit iar plangand, cu sughituri, ca un copil (DA, BA, SUNT ARTIST, SUNT VIU, SIMT, BA, LA UN BARBAT ADEVARAT NU II E RUSINE SĂ RECUNOASCA CA PLANGE!) și iar m-am dus la baie, la oglinda. Cum am putut sa ma indoiesc de mine? Cum am putut, chiar si pentru un moment, sa am dubii? Atunci am inteles. Si mi-am zis: DA, SUNT PERFECT. SUNT CEL MAI BUN. SUNT UN GENIU SI ASTA DEVINE DIN CE IN CE MAI EVIDENT. EU AM INTELESO DE LA 16 ANI, O SA INTELEGETI SI VOI DAR MAI GREU. 

Update: pregatesc acum o chestie tare care nu s-a mai facut, care o sa refaca din temelii umorul romanesc, nu va zic nimic, dar o sa fie supermegatare. Le urez succes și celorlalti colegi de la alte emisiuni de umor, dar parerea mea sincera e ca ar trebui să renunte pana nu vor fi dati afara din cauza audientelor. Gata ca deja am zis prea mult. 

Update 2: Au fost unii care s-au luat de greselile gramaticale sau de cacofonii. Trist. Normal ca stiu ca se scrie “inteles-o”, ADICA, CAT DE PROST SA FI SA CREZI CA UN MAESTRU ÎN ORICE CA MINE NU STIE SA SCRIE??!! BAAA, ACOLO ERA EMOTIE… ERA GENIU… OF DOAMNE CE CAUT EU INTRE PROSTI… CLAR, INCHID BLOGUL…

Update 3: Rog si de aceasta data tabloidele sa-mi respecte acest moment absolut intim si personal și sa nu preia și să umple ziarele lor de doi lei. Să tina minte ca nu ei m-au facut celebru, eu eram celebru din copilarie, de cand mi s-a aratat destinul, de cand am inteles ca am o misiune.

……………….

2. …din blogul uneia care daca stă peste iarnă într-un bloc din afară şi scrie platitudini se crede scriitoare în diaspora

Azi m-am intalnit la magazinul organic din colt cu Pascal Bruckner. E un fel de a spune. Eu am intrat în magazin, el tocmai terminase cumparaturile, l-am observat cum a tresarit usor cand m-a vazut, apoi m-am prefacut ca ma uit atenta la ultimele produse. În timpul acesta, în spatele meu, el desi se pregatea să iasa, a mai ramas putin să o traga de limba pe vanzatoare, Constance, o mulatra draguta venita din Algeria cu o bursa să studieze literele.. Cine e?, a intrebat aratand din cap catre mine. Eu, cum v-am zis, ascunsa în spatele ochelarilor mei de firma, inspectam borcanelele cu sapun lichid de ceai verde și aloe. Mulatra, Constance, i-a raspuns într-o franceza impecabila, aproape ca a mea: Cum, nu stiti? Este o scriitoare celebra din blocul fost comunist. Pascal Bruckner a iesit salutandu-ma în graba, vizibil emotionat, eu mi-am terminat cumparaturile și am iesit din magazinul organic lasand în urma parfumul discret al celebritatii. Micuta Constance, emigranta studenta, poate ca peste ani vei realiza la ce intalnire ti-a fost dat să asisti, intre doi monstri ai literaturii universale. Iar tie, Pascal, iti multumesc ca ai inteles dorinta mea de privacy. Ai fi putut ca atatia altii, să vrei să dai buzna, să ma atingi, să-mi vorbesti, dar ai ales să ma saluti cu o inclinare usoara și să-mi respecti intimitatea. Asta face diferenta dintre un om mare și niste viermi de la tabloide. 

Ma gandeam să invat copii din cartier un alt joc al copilariei. Coarda! Coarda este despre viata. Da! Chiar azi voi aduna toate fetitele de pe Princesse Grace si le voi invata acest joc minunat, aceasta lectie de viata: coarda te ridica, coarda te coboara, coarda te poate duce departe in viata!

……………

3. …din blogul unuia care e cântăreţ/ artist/ trubadur/ poet/ iubire în stare pură/ rochist/ tinereţe etc. care e atât de disperat după carne de liceu, încât uită să facă treaba asta mai discret

Am sustinut intotdeauna creatia. Creatia pura. Neintinata de piata, de interese mercantile, nepangarita de maturitate. Ma-tu-ri-ta-te. Ce odios suna. Ce frumoasa ar fi lumea dacă am scalda-o în fiecare dimineata în puritatea ochilor unei fete de liceu! 

Am mers în licee pentru a culege ca pe niste boabe de roua creatiile voastre. Azi voi publica un pasaj din blogul celei care a castigat concursul de literatura: Creati. Iubiti. Creati., din cadrul proiectului meu de mentorship.

„Azi, o gargarita a intrat pe fereastra deschisa în zbor și s-a asezat pe buchetul de flori uscate primit de la El acum un an. Florile putrezisera în glastra, dar eu am lasat totul asa, incercand să opresc timpul și să spun clipei: Stai! 

Oare gargaritele cu ce se hranesc?

O vad cum se plimba peste petalalele scofalcite, cum urca tulpina scorojita. Tie o să-ti spun adevarul, gargarito, pe tine n-o să te mint. El nu mi-a dat niciodata nicio floare. Buchetul asta mi l-am cumparat singura, pentru ca El… El nici macar nu stie ca exist… 

Azi am aflat cu ce se hranesc gargaritele.

 Cu iubire.

A.R.

Cls. a XI-a B”

Tablouri de Bucureşti 4

2011-07-16T13:04:00.002+09:00

E cald şi aici, e cald şi acolo. Merge un tablou răcoros de acum câteva ierni bune, din carneţelul de amintiri cu foi îngălbenite, sau

Culoare în alb

-  despre Florin Piersic, copilași cu voce groasă și porumbei pe care nu-i va prinde nimeni niciodată – 

9 ianuarie. În troleibuz către Radio România, să-mi ridic banii pentru efemera mea colaborare cu unda veselăăă, domniloooor, unda veselăăă doamneloooor… Qua qua qua qua quauauauauauauaaaaaa. Înainte de a se închide ușile la stația Cișmigiu, un cerșetor sare abil în troleibuz, fix în genunchi şi începe cu o voce groasă, groasă, undeva la granița fină dintre bas şi bariton: „Sunt un copilaş amărât, vă rog din toată inimioara mea, daţi-mi şi mie un ban…” 

În faţa mea, la coadă la casieria Radio România, Florin Piersic, îmbrăcat trendy, cu tendințe cool. Asta e pe bune. Maestrul e o apariţie în sine. Firesc, simplu, bonom și uriaș. În încăperea gri se face pentru câteva minute primăvară. Îi dictează casierului seria de buletin, apoi îşi încasează drepturile: cinci sute patruzeci ron. Lasă să alunece zece ron către casier, apoi urează tuturor La mulţi ani. Boierul, tot boier. Înaintez umil către tejgheaua casierului (stătusem într-un colţ până atunci) şi îi întind buletinul. Mă găsește pe borderou, pe ştat carevasăzică: Moise 630 ron. Semnez şi ies râzând ca un prost: Ha, mi-am zis, am luat mai mult decat Florin Piersic! Na!

Se cere să sarbatoresc: merit o plimbare prin Cişmigiu. Cotesc de pe Popa Tatu pe Ştirbei Vodă, apoi fac dreapta şi intru în Cişmigiul mai alb ca niciodată. În timp ce eu cobor treptele, o pereche crudă le urcă. Ea are nişte ochi tragic de frumoşi, conturaţi puternic cu negru, care mă privesc sfâşietor toată eternitatea pe care o petrecem trecând unul pe lângă celălalt. 

În faţa izvorului lui Eminescu, un grup de femei zdravene cu niste veste portocalii, fosforescente de te dor ochii, mânuiesc bărbătește lopeţile să cureţe aleile de zăpadă. Le supraveghează, ce ironic, un barbat. Femeile discută, ca la clacă, mai o lopată, mai o vorbă, la modul rural, despre sexul oral.

- Eeee, al meu, câtodată îi pasă dă mine şi mi-o dă aşa, mai cu binişoru’...

- Ce, fă, că tu o ţii cu amandoo mâinili să nu-ţi scape pă gât cân’ ţi-o dă bărbată-tu...

- Pai ce, fă, vrei să ţi-o dea tie, i-o dă ei...

Icnesc cu toatele râzând ştirb de le dau lăcrimili. Mai glumim, mai trece timpul... 

Mai încolo, un căţel roşcat în lesă ţopăia fără succes după porumbei. 

Am mai urmărit o vreme pe alei dansul nehotărât al unui un posterior superb (maxim 25) apoi am disparut şi eu complet în alb.

Tu cât de mult îți iubești orașul?

2011-07-08T16:42:00.003+09:00

Nu, serios. Atât de mult încât să-i compui o melodie? Hai, maxim două? Ba nu, reformulez. Îl iubeşti atât de tare încât toate cântecele tale să fie despre El, Oraşul Tău? Despre străzi, despre magazine, despre produsele care fac oraşul renumit (adică sepii, peşti şi cum se mănâncă ei), despre dealuri, despre mare, despre flori, despre capibara din grădina zoologică, despre portocale, despre tot?

Ito are aproximativ 70.000 de locuitori. Unul dintre ei este Shimada Sugako, o doamnă respectabilă born and raised in Ito. Vara trecută am auzit-o prima oară la un concert local asezonat cu grătare şi multe beri. După un alt artist local care a cântat Beatles până şi-a rupt o coardă, a urmat doamna Shimada cu band-ul. Sincer, pe la al treilea cântec, am pufnit un pic în râs… „şi acum, urmează un cântec dedicat macroului, care este un produs specific zonei cu care ne mândrim!: „Rock´n Roll-ul macroului!”… 

OK, să zicem că e uşor naiv să te agăţi aşa de fiecare colţisor al oraşului şi să te încăpăţânezi să-i dedici câte o melodie… Dar tot ascultând-o (o dau şi la radio, Nagisa Station seventy six point threeeee - post local şi mi-am luat şi albumul), am început uşor uşor să mă simt vinovat. Nu atât pentru că n-o să iubesc niciodată oraşul ăsta aşa cum o face ea, dar pentru că mi-am dat seama cu ruşine că n-am putut iubi cu atâta devoţiune, necondiţionat şi pe de-a-ntregul, nici măcar locul în care m-am născut.  

Întuneric

2011-07-05T06:49:00.010+09:00

(continuare de duminică)

Bărbatul se albi. Pielea i se facu ca de găină şi pe spate, ca nişte pui de şarpe îl străbătură fiori reci. Se întoarse pe călcâie şi porni la pas întins, de data asta cu ochii larg deschişi. Din când în când întorcea capul, deşi auzise că dacă te urmăreşte ceva, e mai bine să-ţi ţii drumul, altfel te sminteşti, rămâi mut sau cine mai ştie ce păţesti cum citise el prin ziare. Victima creează criminalul. Poate doar gândul că eşti urmărit prinde formă şi bocăne cu paşi grăbiţi în urma ta. Nu-l urmărea nimeni, cine să iasă din casă pe o vreme aşa câinoasă... Bătu un bulevard de la un capăt la celălalt, ocoli si un ditamai parcul, mai cârmi pe două trei străzi şi ajunse. Se dezbrăcă în grabă, ca de nişte haine cu râie, aruncă pantofii uzi din picioare, apoi ciorapii, privindu-şi degetele murate. „N-o să mă creadă nimeni...” Îşi admiră faţa palidă în oglindă, în mijlocul căreia trona nasul vineţiu şi borcănat. Ce va spune la serviciu? Că s-a lovit mergând la două noaptea cu ochii închişi pe străzi? „Unu: nu mai stau la bere cu băieţii până ne uită Dumnezeu şi doi, dacă mai beau, nu în cârciumi din zone pe care nu le cunosc.” Se băgă în pat. „Sau iau un taxi...” Căscă. „Când eram flăcău la mama...”

Acum, în mod normal, dacă tot îşi cântase, ar fi trebuit să adoarmă, dar până spre dimineaţă, s-a tot întors de pe o parte pe alta, perpelit de tot felul de gânduri. Ce explicaţie să dea gogoşarului pe care o să-l aibă mâine în loc de nas? Ce era cu casa ciudată de pe strada pe care nu trecuse niciodată de când se mutase în cartier? Cât o fi ceasul? Mai am ţigări?!... Când în sfârşit, aţipise, ceasul îi răsună ca mii de sirene în creierul încă ţăndări de noaptea trecută. Lumină! Uitase să tragă draperiile şi să oprească ceasul. Era weekend, nu pleca nicăieri. Mahmur, îşi aprinse o ţigară cu gust cleios de cenuşă şi îşi cuprinse capul în palme. „Iar m-am îmbătat...” Oftă. Ca de fiecare dată când se trezea după o noapte scursă din halbe, începu inspecţia. Trebuia să verifice dacă s-a întors acasă cu ambii pantofi, toate hainele, dacă nu i-a dispărut nimic din geantă, făcea monetarul, ocazie cu care se lămurea şi cât a băut, se căuta de vânătăi...

La prima vedere n-avea nimic. Se hlizi de unul singur şi îşi duse dosul palmei la nas, să-şi alunge pasămite o mâncărime venită de nu ştiu unde. Tumefiat şi cald, nasul pulsă dureros. Arşşşş... Deci nu visase! Recapitulă înfrigurat tot ce-şi amintea. Strada întunecată, casa cufundată în întuneric, petrecerea de pe altă lume, toate îi apăreau în minte cât se poate de clar. Se îmbrăcă şi ieşi.

Ochii i se obişnuiau destul de greu cu lumina; o mare parte din vină o purta, desigur, şi migrena. Clipea mai des ca de obicei, căutând să-şi aducă aminte pe unde se întorsese cu o noapte înainte acasă. Se oprea pe la intersecţii, cu mâinile ridicate ca un dirijor, arătând spre case şi murmurând cu voce tare, fără să-i pese de trecători. „Asta nu... asta nu... parcă nu-i asta strada...” Dintr-o dată, locurile deveniseră familiare. Un gard de fier, curtea cu pietriş, iar în mijloc, mare şi cenuşie se ridica sfidătoare casa cu etaj. „Are două nivele” observă acum pe lumină. Pe balconul terasei de la etajul întâi un cearşaf alb ca lumina era spânzurat cam într-o rână, schimonosind literele de-o şchioapă pictate cu vopsea neagră. Se apropie, cuprinse grilajul, se ridică să poată citi şi silbisi: „Asociaţia nevăzătorilor din România”. Apoi mai jos, pe două rânduri:

”1906 – 2006

100 de ani de la înfiinţare”.

12 oct 2009
După o idee de Puiu Jipa

Întuneric

2011-07-03T13:33:00.004+09:00

(Pe Facebook, cineva mi-a cerut să scriu despre „ceva frumos”, „o noapte frumoasă” de vară. Nu-s bun de Moş Crăciun. Am ceva care nu-i nici frumos, nici de vară. Dar e poveste.)

Beznă. Beznă... să-ţi bagi degetele în ochi. Se dau următoarele: o stradă goală şi neiluminată, un trecător singuratic, eventual o ploaie măruntă şi enervantă şi deja dacă tragem linie şi adunăm, avem toate datele, başca întunericul pentru o povestire cu ceva groază, ceva mister, un pic de suspans, crime, urmăriri... Gata! Opriţi-vă! Nimic din toate astea. Aici nu sunteţi la televizor. Opriţi-vă înainte să vă daţi drumul la imaginaţie. Aici, totul este atat de simplu. Îmi pare rău dacă v-am dezamăgit...

E noapte, aşadar. Pe o stradă pustie de undeva dintr-un oraş de provincie, dintr-o ţară provincială, un bărbat, singur la acea oră târzie, străbate burniţa, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, cu umerii puţin aduşi de frig. Îmbrăcat destul de subţire pentru un octombrie cam precoce, omul nostru murmură mărunt din buze ca să-i mai treacă timpul: „când eram flăcău la mama... ah ce ploaie şi ce vânt... brrr... ploaia ca ploaia, dar vântul mă omoară...”. Dacă n-ar fi fost luna să se mai arate zgârcit prin vreo crăpătură din nori, trecătorul nostru şi-ar fi rupt cu siguranţă ceva în beznă: se împiedica de pietrele cubice furate din strada ştirbă, ca să nu mai spunem că în pantofi îi musteau vreo două trei băltoace pe care le culesese din drum.

„Chiar, cum ar fi să nu vezi nimic?” se întrebă şi, în joacă, închise un ochi, pe celălalt, apoi se lăsă purtat de paşii nesiguri. Mersul i se încetinise, evident, dar continua să pipăie pământul alunecos cu picioarele, mijind din când în când ochii prin pleoapele înrourate. Îi plăcea jocul, deşi câteodată îl apuca o teamă inexplicabilă şi deschidea ochii. Zâmbea înciudat. „Gata, număr până la zece şi merg aşa cu ochii închişi. „Unuuu, doooi... trei... Ptiu!” Baltă. De câte ori călca în baltă, deschidea ochii. La ce i-oi mai deschide, nu ştiu, oricum sunt fleaşcă...” De data asta era decis să meargă până la capăt. Strânse bine pleoapele ca să fie sigur că nu o să se mai deschidă aşa uşor, întinse si braţele ca un somnambul de film mut şi porni avântat. „... şapte... ooopt...” Bang!

Ameţeala dură câteva secunde. Şocul fusese atât de puternic, încât şi după ce îşi revenise mai strânse un timp în braţe stâlpul, ca pe un prieten bun care pleacă din ţară. Urmă o serie porcoasă de înjurături în care se repeta ca un leitmotiv mama primarului, care primar promisese nu o dată că rezolvă şi problema iluminaţiei publice. Dar probabil edilul se afla la vreo recepţie scăldată în lumină unde puţin îi păsa lui de nasul rupt al eroului povestirii noastre. Bine, între noi fie vorba, nu primarul îl pusese să închidă ochii şi să se joace de-a baba oarba cu stâlpii, dar personajul de faţă e mult prea nervos să recunoască asta acum. Rezemat de un gard, cu nasul ţinut în sus ca pe un trofeu, după ce şi-l pipăise de câteva ori cu dosul palmei, căută de zor bricheta prin buzunare. Scăpără. Nu-i curgea sânge, nu-i cursese niciodată, nici când primise mingea aia în plină figură la fotbal. Iar îşi aminti de primar. „Naţia mă-tii... La ce mai pui stâlpi, dacă nu pui becuri în ele...?”

De undeva din spate, ca şi cum ar fi urmărit toată scena, o femeie împroşcă întunericul cu un râs sănătos. Omul nostru se lipi tare de gard. Ezita. Să se întoarcă... să nu se întoarcă... Îşi imagina în curtea din spatele lui un puhoi de oameni hohotind şi arătându-l cu degetul, în fruntea tuturor tronând femeia cu râs sănătos, ca atunci când se visase gol pe stradă. Şi-o închipuia fardată strident, cu unghii lungi şi îmbrăcată într-o rochie de seară neapărat roşie, cum se îmbracă femeile la recepţiile la care sigur trebuie sa ia parte şi primarul. Roşie?! Ce să caute o femeie într-o rochie roşie de seară pe vremea asta? 

Gândul, sec şi logic, îl făcu să se întoarcă. Dincolo de gardul metalic, nimeni. O curte mare, cu pietriş, în fundul căreia, ca o umbră mare, o casă cu etaj cu luminile stinse, cufundată comod în smoala nopţii. „E clar, m-am lovit rău... aud femei râzând şi... muzică?!” Ciuli urechile. Îşi amintea vag că, înainte de a se opri cu capul în stâlp, auzise parcă o muzică, dar nu-i dăduse atenţie, era prea preocupat să-şi termine număratul până la zece cu ochii închişi. Femeia râse din nou. De data asta, bărbatul auzise distinct sunetul venind din clădirea din faţa lui. Deveni mai atent. Dinăuntru veneau acum către el alte râsete, zgomot de pahare ciocnite, rumoare... „Bairam!”

 Sunetele veneau din casa întunecată, muzică, vorbăraie, cavalcade de râs, ce mai, petrecere în toată regula... Dar pe întuneric?! „Pană de curent, îşi spuse, poate de asta e beznă pe stradă să-mi rup io nas...” Nu-şi duse gândul până la capăt. După un tur de orizont, realiză că, din toată strada, cineva, ceva... petrecea de mama focului. 

(restul, marţi).  

Tablouri de Bucureşti 3

2011-07-01T13:32:00.007+09:00

Adică  Din amintirile unui fost cârciumar II, sau continuare din postul trecut.

Rezumatul episodului anterior. Anul 2000. Un client bea cu o doamnă multe sticle de vin la cârciuma subsemnatului. Doamna pleacă, el mai bea. În total 8 sticle de vin. Cade cu capul pe masă și refuză să articuleze corect. Îl scot afară pe brânci până în prag unde își pierde uzul raţiunii. Ultima soluţie, sun la poliţie. (era să iasă altceva…)

- Alo, bună seara, mă numesc X am o terasă pe Sos. Y la nr. Z şi am o problemă, un client care refuză să-mi plătească, a făcut şi scandal…

- Cât a băut?

- 8 sticle de vin.

- Haide, bă, şi ce mare lucru, faci şi tu cinste…

- … (aici m-am blocat, recunosc)

- A făcut scandal? …

- Da, a făcut… nu pot să-l dau nici afară…

- E, vorbeşte cu el, poate iese… la revedere…

- Staţi puţin, cum adică la revedere?! Alo! Alo!!!

- … (se aud voci de cealaltă parte a firului)

- Alo… (o altă voce)

- Da, v-ascult...

- Aţi spus Sos. Y la nr Z?

- Da, acolo, e o terasă cu…

- … da, dom´le ştiu, sunt Dragomir, am cumpărat maşina de la Cristi (ăsta fusese şi el barman într-o vreme).

- Domnu´ Dragomir, veniţi dom´le şi scăpaţi-mă de nenorocitul ăla.

- Hai c-ai avut noroc că sunt io pă tură, că al´fel …

Îi ia ceva, dar vine şi poliţia după o veşnicie (nu sunt decât vreo patru staţii până la secţie). Gata cu problemele, oamenii legii sunt aici! Nu unul, doi! Intră în curte, se proptesc cu mâinile înfipte în buzunare în faţa beţivului şi rămân aşa. Şi ar mai fi rămas, dacă n-aş fi intervenit:

- Păi, ce faceţi? Nu faceţi nimic?

- Ce să facem?

- Să-l luaţi, cum ce să faceţi?

- Un´să-l lom?

- La secţie!

- Cum să-l lom, am venit cu Dacia, dacă ne murdăreşte bancheta… Nu vreau belele pă tura mea, mai nene…

Arată cu capul peste umăr căzătura de Dacie 1300 oprită în faţa porţii, pe care nu scria nimic (maşină de misiuni speciale, de pândă, atât de secretă încât toţi borfaşii ştiu că toate numerele la maşinile astea încep cu B-06-...)

- Păi n-aţi venit cu duba?

- Nţ, zice nea Dragomir. E stricată.

- Păi faceţi-i ceva, sunteţi poliţia. Nu-l căutaţi de acte să vedeţi cine e, ce-i cu el?

- Cum să-i băgam mâna-n buzunar? Bagă-i tu!

- Cum să-i bag eu? Păi dumneavoastră sunteţi poliţia! Cine naiba să-l caute altcineva?

- Bine, mă, hai că-i bag io, zice tot nea Dragomir.

Pipăie delicat namila pe la piept, cum ai căuta găina de ouă, apoi îi bagă mâna în buzunar, dibuie portofelul umflat (zi de salariu, a zis fata) şi îl trage afară. Nu-l deschide, îl răsfoieşte aşa, discret, cică să nu lase urme, frunzăreşte câteva bancnote, ceva carduri, după care harşti!... îşi trage mâna ca ars.

- Aoleo!

- Ce-i? sare celălalt.

- Parc-am văzut o legitimaţie. Am pus-o, ăsta-i gabor…

- Aoleu! zice şi miliţianul nr. 2. O fi şi de la …(ridică sprânceana cu subînţeles), că-i mare…

Eu iar cedez nervos şi intervin:

- Desfă, dom´le, portofelul ăla şi vezi ce legitimaţie e, poate-i card de fidelitate, poate-i de la închirieri video, dacă n-o scoţi, n-o să ştim niciodată cine e… Şi dacă-i gabor, ce?

Se uită amândoi la mine cu privirea aia nţţţ, se poate… puţin respect. Desface până la urmă portofelul şi scoate legitimaţia. Ceferist.

- Aţi văzut, zic. Acum scoateţi vă rog şi 8 X 40.000, 320.000 de lei, cât are să-mi dea pe vin.

- Păi nu putem. Păi cum să luăm noi bani din portofelul omului. Vedem unde stă şi chemăm pe cineva.

- Dacă tot vă duceţi, luaţi-l cu voi, nu mi-l lăsaţi aici…

- Păi ce suntem noi, mai nene, taxi?

- Aşa e, se murdăreşte bancheta…

- Stai aşa, că venim imediat.

Au luat însă portofelul. S-au dus la adresă şi au venit cu mama cetăţeanului turmentat. Sincer, când a intrat în curte, frângându-și mâinile, mi s-a strâns inima puţin. O femeie în vârstă, îmbrăcată modest, blândă şi la locul ei, de te făcea instantaneu să te întrebi cu ce naiba greşise să-i dea Dumnezeu aşa o podoabă de băiat.

Poliţia şi-a făcut datoria, aşa că s-a cărat. Fata de la bar şi-a terminat programul, s-a dus şi ea acasă. Nelu s-a-ntors la vulcanizare. Am rămas cu eu cu mama bătrână cu brâul de lână şi cu mândreţea de fiu-său, căzut la datorie. Am chemat eu vreo două taxiuri, dar când vedeau momâia ţeapănă-n prag, ziceau pas şi dădeau pedală mai departe. Tot cu vulcanizarea m-am scos. A venit un taxi să-şi facă o pană şi i-a zis Nelu cum stă treabă. Taximetristul a văzut-o pe mama rănitului şi i s-a înmuiat şi lui inima. L-am urcat în taxi.

În faţă, mama domnului, să-i arate drumul. În spate, beţivul cu patronul. I-am înfipt o mână în gât ca să nu se prăvălească peste mine la curbe şi am pornit. Pe la jumătatea drumului, hop, că se trezeşte. Îmi aruncă o privire cruntă pe sub sprâncene şi îngaimă:

- Du gine ejti?

Grea întrebare. „Totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine ești”, spunea Mircea Cărtărescu, invitat la Profesioniştii. (iertată-mi fie citarea într-un asemenea context mundan).

Bețivul se întoarce în inconștienţă, taxiul gonește prin noapte, bătrâna din dreapta șoferului își frânge mâinile, iar eu mă întreb cine sunt. Aproape că am ajuns și simt cum mă ia cu căldură. Bețivul se pişase pe el. Şi pe el.

Am ajuns la adresă, l-am tras din mașină și, la insistenţele femeii l-am dus pana în casă, undeva pe un hol, unde l-am trântit ca pe un sac de cartofi.

- Cât face cursa, mamă, întreabă bătrâna.

- 40.000, zice șoferul, dar pentru ca am dus un porc, nu un om, cursa asta face dublu.

Aceasta a fost aventura cu bețivul. Dar nu asta m-a convins să renunț la visele de patronat, nu, am închis-o ceva mai târziu, fix în plin sezon, când începuse să miște. Într-o seară, un june hiperpigmentat constituţional din cartier s-a luat de prietena unui client (român). Ăsta, rasist, l-a discriminat și a apărat-o. În mai puţin de zece minute terasa s-a umplut de alţi domni ţigani cu săbii şi cu bâte de baseball (sportivi). Îmi cer scuze şi pe această cale că şi ei au fost discriminaţi de ceilalţi clienţi care, pentru că n-au putut depăşi bariera culturală, au lăsat dracului băuturile şi au rupt-o la fugă. Atunci poliţia n-a mai venit. Probabil se stricase și Dacia. În rest, siguranță și încredere.

Tablouri de Bucureşti 2

2011-06-29T15:43:00.009+09:00

Publicul a cerut, publicul a primit. Continuăm seria tablourilor de Bucureşti cu nişte poveşti mai vechi, de acum zece ani, de când aveam cârciumă-n Colentina… 

Din amintirile unui fost cârciumar I

Pe asta n-am mai trecut-o la cv, dar e trecută la loc de cinste la capitolul ratări. Da, am fost şi cârciumar. Prin ´98-2000, după ce se închisese revista la care lucram, mi-am zis gata cu munca pentru clasa exploatatoare, mă fac patron. Dacă tot aveam ieşire la şoşea, am făcut curat în curte, am pus pietriş, zece mese cu umbrele mari şi albe (de la Silva) şi mi-am făcut terasă, plus bar în camerele „de la stradă”. Cârciumă de cartier, carevasăzică.  

Nici acum când povestesc nu mă prea crede nimeni.  E drept, nici atunci. Au intrat într-o după amiază doi scrobiţi, cu genţi diplomat, la costum, trăsnind de la o poştă a control. Terasa era goală ca litoralul în octombrie, doar la prima masă pupam cu spor nişte beri cu un prieten din copilărie (pentru cei care au citit cartea, Dl. Doctor). De fapt, beam în timpul serviciului, că ziua eu eram şi angajat. Mă ridic agale şi mă duc după cei doi, înăuntru.  

 - Maior X şi căpitan Y de la poliţia economică. Cheamă-l şi tu pe patron. 

  -   Da, eu sunt. 

 Cei doi se uită unul la celălalt, o dau dracu´ de sobrietate şi îi buşeşte râsul.

-  Nu, pe bune… hai cheamă-l…

-  Păi eu sunt, v-am zis. 

Întind mâna şi mă prezint. Bine-a zis cine-a zis că oamenii sunt străini până-i cunoşti. Ăştia doi au senzaţia că mă cunosc de-o viaţă, aşa că mă iau dulce: 

 -   Băi, Georgică… uite care-i treaba. Cum vrei s-o luăm? Pe bune, sau pe nebune? Noi putem acum să-ţi luăm toate actele la control, aprobările, ce mai ai tu pe aici… Caietu´de sub tejghea´… Or´cum te găsim noi cu ceva… Da´ ce să ne mai complicăm…  

 Aici a urmat o pauză. Eu ascultam, aşteptând demonstraţia şi concluzia. El terminase de mult.  

 -   E? zic ei ridicând din sprâncene când unul, când celălalt… Cum facem? 

 Mă bat cu palma peste frunte, cade fisa, deschid gura:  

 - Şpagă! Am înțeles. 

Întotdeauna o replică celebră te scoate din încurcătură. Mie îmi vine în minte aia a lui Moromete, când venise ăla după fonciire: 

 -   N-am!  

 Îi văd destul de descurajaţi. I had them at „şpagă”… Simt că prind teren…

- N-am. V-arăt ce vreţi, NIR-uri, facturi, chitanțe, v-arăt și caietul de sub tejghea, da’ n-am. N-am bani nici de şpagă, nici de amendă. Ați văzut adineauri cât de bine merge… (adevărul e că seara mergea, se mai potolea arșița)

I-am întristat. Cine-ar fi crezut că nu le păsa de mersul economiei, de micii investitori. I-am întristat atât de tare, încât vor să-şi înece amarul. Şi nu-i nici ora 12. Îşi plimbă ochii lăcrimoşi pe rafturi: 

 -   Ce-ai tu mai scump de băut? Whisky, votcă… 

 -   Păi Ballantines şi Finlandia.  

 -   Da-ne câte una şi asta e… 

S-au aşezat afară la o masă mai în fundul curţii, şi-au sorbit în linişte păhărelele, timp în care eu am mai pupat cu dom Doktor nişte gulerate, după care au ieşit bătându-mă pe spate: 

 -   Georgică, ia-o-ncet, că dacă o ţii aşa, o să termini tu toată marfa… 

Păi ce era să fac, s-o arunc? În treacăt fie spus, cei mai fideli consumatori de bere la halbă eram eu cu maică-mea, ne atârnam fiecare de câte un ţuţuroi, unul la Silva, celălalt la Golden Brâu, ca mâţele lui Creangă de şfara cu motocei, de ne crăpau burţile jucându-ne cu manetele.  

Am dat vreo trei falimente răsunătoare, că m-am şi încăpăţânat s-o deschid de câteva ori. Ba mergea, ba nu mergea şi când lucrurile păreau cât de cât să se mişte, intervenea ceva care-i dădea lovitura de graţie. În ultimul an de cârciumă, eram student la Jurnalistică, anul doi. Veneam seara de la cursuri, găseam „fata de la bar” (fan Andre) singură, aşteptând ora închiderii şi banii de taxi. Într-o zi ajung pe la un zece jumătate (nu învăţam la seral, dar repetam cu colegii prin Club A) şi-mi zice:

-  Avem o problemă. E un client care nu vrea să plătească. A venit cu o femeie, au băut amândoi, s-au certat, aia a plecat, el a rămas aia mai băut după aia. 

 -   Cât au băut? 

 -   Vreo opt sticle… 

 -   N-are bani sau ce? 

 -   Aaare, dă-l încolo, că zicea că azi e zi de salariu, d-aia a chemat-o p-aia. 

 -   Şi cum nu vrea să plătească? I-ai cerut nota şi a zis nu plătesc? 

 -   Nu, n-a zis nimic. E muci. Io nu m-am înţeles cu el, du-te şi tu şi vezi. 

 -   Unde e? Pe terasă? 

 -   Nu, în bar. Uite-l acolo. 

Nu e obstacol pe care raţiunea să nu-l poată trece. Nu-i minte care să se opună unui discurs logic, calm şi argumentat, îmi spuneam în timp ce mă îndreptam spre masa clientului nostru, stăpânul nostru. Ajung. Văd un plăvan de fo treizeci şi de ani căzut cu capul pe mână, icnind din când în când. Îmi dreg glasul şi îi explic cum devine cazul. 

Într-un târziu, amorezul a ridicat capul ca pe o bilă de la demolări. După ce dovleacul a ajuns la destinaţie, a mai trecut o vreme până să-l ajungă din urmă privirea tulbure. Ce zic eu tulbure, în loc de ochi avea două boluri în care înotau în derivă doi peşti cărora nu le mai schimbase nimeni apa de mult… 

Omu´ în general când se îmbată rămâne în prima fază fără vocale: Ex: cş dric m´nn (ce dracu´, mai nene). Asta era de mult în faza doi, se duseseră dracului şi consoanele. În loc de vocale gemea, la consoane horcăia. 

-Ngîîî… djjj… cchrrrr…

Deci asta a vrut să zică fata prin „Io nu m-am înţeles cu el”. Planul B. Lângă mine era pe vremea aia o vulcanizare (acum e restaurant arăbesc). L-am chemat pe băiatul de acolo, vino Nelule, că te cinstesc, ajută-mă să scot beleaua din casă. Ăla cică: să iau un levier, în caz de ceva? Nu-i nevoie, zic, e deja lovit bine.   

Vine Nelu. Îl apucă pe ăla de-o aripă, eu de-o aripă şi îi explicăm că-l aşteaptă cineva afară. Se ridică în două picioare ca un pui de căprioară abia fătat. E de două ori cât amândoi. Merge o vreme la braţ cu noi, după care îl apucă pandaliile şi-ncepe să se zbată. Carabele alea de mâini ne bâţâie încoace şi-ncolo ca două furtunuri de pompieri, da´ niciunul nu-i dăm drumul, nici de-ai dracu´. Mai bine aduceam cricu´, zice Nelu. Ăla bâţâie cât bâţâie, după care oboseşte. Mai mişcă doar din cap de unde-i curg balele pe Nelu. Ăsta îi arde una la gioale de-i înmoaie structura de rezistenţă. Apucăm să-l tărâm până în afara barului, unde namila se prăbuşeşte ca o păpuşă ţeapănă în prag. Cu drag. Nelu nu-i poartă ranchiună pentru bale, ba chiar ia cârpa de lângă uşă, aia cu care-mi lustruiam eu pantofii şi-l şterge la bot.  

Bun, de scos l-am scos, fata poate să închidă, dar ce fac? Doar n-o să-l las să doarmă în prag. Şi mai tre´ să-mi plătească şi clondiru´ cu mastică prima. Sun la poliţie. Acuma-mi vine să râd. Auzi, să sun la poliţie… Am sunat.

(continuarea în numărul viitor – vineri)

Țigările de care mi-e dor

2011-06-23T17:40:00.002+09:00

M-am lăsat de fumat de câţiva ani buni şi nu mă bate gândul să mă reapuc, cel puţin deocamdată. Nu despre asta e vorba, nu-i campanie profumat. Ba chiar, în lista aia mică cu regrete am trecute nopţile când sudam mahoarcele până trăsnea toată carnea pe mine de parcă îmi făceam culcuş în şemineu. Şi cu toată gheara din piept care mă mai încearcă, cu toată hârâiala când mai bag câte un sprint după tren, sunt câteva ţigări de care îmi amintesc cu plăcere, cum are şi Clinton câteva trabucuri de neuitat.
 

Ţigara de la sobă. Fie că era la vreo gazdă din Predeal, Sinaia, Buşteni, fie cea de-acasă, nu era nevoie să sufli ca-n foale fumul din tine, lăsai ca din întâmplare câţiva nori în buza jarului, apoi vedeai cum se ţuguiau şi dispăreau traşi prin firul ăla subţire înăuntru, de parcă hornul era un fuior uriaş care torcea lâna cenuşie de pui de tutun. 

Prima ţigară fumată în dormitor. O mână albă se întinde leneş după pachetul de țigări… Ea îşi aşează scrumiera pe abdomenul plat ca un carnet de student, îşi alungă broboanele de sudoare de pe frunte, îşi face puţin vânt cu degetele lungi, lipite şi arcuite… uhhhh, ce-am transpirat… Aprinde ţigara. Șerpi de lumină roşie alunecă preţ de câteva clipe prin văile rotunde... Se întoarce către el: ce, să nu-mi spui că n-ai mai fumat niciodată în pat …

Ţigările din dreapta maşinii de scris. Deşi începeau cu acelaşi gust al cafelei din stânga şi al paginii albe, iar la final trăgeam invariabil din filtru, pe măsură ce ţăcănitul sec ţintuia musculiţele pe hârtie, pufăielile îşi schimbau nu doar gustul, dar şi forma, culoarea, de la gri-ul străveziu al lipsei de inspiraţie (a se citi fumat cu spor), la albăstruiul filiform al ţigării uitate în scrumieră de mâinile ocupate cu partituri mai lungi, până la iedera creaţă care se cățăra din ţigara proptită-n gura strâmbă, sus pe obraz, până sub sprânceană, în usturimea ochiului. 

Ţigara fumată dincolo de gardul UM, aprinsă fix când ieşeam pe poarta unităţii, asta avea gust de libertate şi de nimic altceva. Pentru că acolo unde se ducea fumul, porneam şi eu încet, fără grabă, fără înainte marş, fără pas alergător, fără cu cântec, fără răpăit de bocanci puturoşi. 

Ţigara din tren, pe ieşire din Bucureşti. Scrumiere care se dădeau peste cap, geamuri jegoase care nu se deschideau sau nu se închideau (întotdeauna invers faţă de ce-ţi doreai), boziile de pe marginea terasamentului, Giuleștiul gri, Chitila gri, mirosul cleios de pișat… Şi cu toate astea, ţigara aia putea să fie şi Carpaţi, Naţionale, Snagov sau Bran, păstra gustul legănat de dor de ducă.  

Ţigara de la mare când ieşeam din apă. Asta intra mai greu, dar mergea. Ţigară răsfăţată, ţinută-n pernuţe creţe de degete murate, fumată tolănit, cu ochii mijiţi, la pânda sălbăticiunilor care îmi întunecau pentru o secundă orizontul şi pentru totdeauna minţile. 

Ţigările de la comentarii. Da, ale voastre. Acelea speciale pe care le aştept să se înşire mai jos, cuminți, ca tutunul lângă răbdare.

Tablouri de București

2011-06-17T18:08:00.003+09:00

Au fost cele mai scurte trei săptămâni petrecute în ţară. S-ar putea ca eu să fiu ceva mai agitat decât o broască ţestoasă pe amfetamine, dar e şi ceva în Bucureşti care mă agită şi mai tare. În rarele momente dintre alergături, am avut răgaz să adun piese din care voi reconstitui cândva imaginea Bucureştiului lăsat în urmă, lăsat în turmă.

…

Bulevardul Brătianu, ditai covrigăria. Ah, covrigăriile... binecuvântarea celor iubitori de luat masa-n oraş din mers, în slalom printre maşinile de pe trotuar, cu noduri… Cea de care zic nu-i una oarecare. Scrie aşa: Simigerie! Tradiţie Românească! Apoi lângă: Da-ne like pe Facebook. Am râs eu, dar au şi site. Tradiţional. 

…

Strada Blănari, Terasa Argentin. Sau pentru foştii studenţi ai Şcolii Superioare de Jurnalistică, „curtea școlii” când nu eram în Club A. Terasa plină ochi. Să n-ai un´ s-arunci un chiştoc de Carpaţi. Găsim o masă (deocamdată suntem doi, mai aşteptăm să pice şi alţii) undeva mai spre bude. Lângă masă noastră, doi asiatici. Acum na, mă înţelegeţi că de ceva vreme încoace pe unde mă duc, toţi asiaticii tre´ să fie japonezi, unde văd unu´, doi, trag cu urechea, mă bag în seamă, îi trag de limbă, al cui eşti tu, mamă, din Kanagawa? Cum ziceam, terasa plină, clienţii se simte bine, zumzet, zgomot de fond, ciocnit de sticle, eu mă aplec discret către asiaticii mei, ciulesc urechea aia bună cât pot, nimic. Mă ridic într-un final, trec întâmplător pe lângă masa lor şi prind două cuvinte. Ha! Japonezi. Mă întorc pe călcâie, mă aplec ca un chelner şi îi întreb în japoneză dacă sunt japonezi, ceea ce e destul de penibil. Unul dintre ei îmi răspunde: Giogi san? Hopa, n-am auzit bine, zic, că nu-s nici aşa de beat, nici aşa de celebru. Omul mă lămureşte: Te ştiu de pe internet, suntem prieteni pe Facebook. 

…

Tot Blănari, aceeaşi terasă, nişte beri mai târziu. Buda de la Argentin mă face să mă simt mic. Pisoarele de acolo sunt un subtil tribut adus lui Duchamp, puse pe perete undeva între locul în care ar trebui să fie un tablou şi locul unde stă de obicei un „articol sanitar”. Ca să faci Nr. 1 cu succes, trebuie ori să te ridici pe vârfuri, ori să faci cumva cu boltă. La două străzi mai încolo, mai spre Rosetti, o terasă de fițe-n fund de curte. Toaletele sunt la subsol, ca să ajungi acolo cobori o scară în spirală. Ca într-o cochilie, spațiul se îngustează pe măsură ce înaintezi. Dau în două bude minuscule. N-am mâncat mult, dar fac eforturi să intru tot şi să închid şi uşa. Ce mi-au pus ăştia în bere? Şi ce naiba caut în căsuţa păpuşilor? 

…

Tramvaiul 21, undeva la prânz, aproape gol. Nu-i cald, dar şinele-s topite, sunt două macaroane sleite pe care dorinţa de a ajunge mai repede numită tramvai abia se târăşte. Doi rockerași pe scaune faţă-n faţă. Ăla mai tuns face „ca stadionu´” -  gâjâie, sau cum ar zice studenţii la actorie pe „șoaptă timbrată” în încercarea palidă de a imita peluza: Hhhhhhhh… Să moară borceaaaa de supărareee… că steaua e-n finala mareeee… hhhhhhh…!, apoi trage răutăcios cu ochiul la celălalt care butona iritat un telefon şi care evident, ideologic vorbind, era câine dintr-ăla care sare ooo. Ridică într-un final ochii din telefon şi îl întreabă pe amicul lui care hhhhhhh în continuare: Auzi, mă, cum se scrie iore? Stadionu´ de colo: Ce, mă? Hhhhh… Amicul insistă: Iore, mă, parcu´ iore, cum se scrie? 

…

Oficiul Poştal nr. 38, vis-à-vis de Bucur Obor. Intru spăşit în această subsidiară a Poştei Române, Muzeul Scârbei Triste. Tejgheaua înaltă, ca pisoarele de la Argentin. Dincolo de ea, mâhnite şi roase de lehamite, trei doamne stau pe cur. Mă apropii timid de una dintre ele: Bună ziua, aş dori să trimit o carte în provincie. Răspunsul doamnei vine prompt, serviabil şi eficient: Aşa, şi?!

Mulțumiri

2011-06-14T19:29:00.016+09:00

Trecu o lună şi-un pic de la lansarea cărţii. N-o să trag acum linie să fac bilanţul, pentru că ar fi prea multe de spus despre aventura (frumoasă, de altfel) de a publica o carte în România. Ca o prima concluzie, între o piţipoancă de-o vară care atârnă pe la tabloide şi un autor care încearcă să-şi promoveze mâzgălelile nu-i mare distanţă. Singura deosebire este că pe piţipoancă o bagă până la urmă în seamă cineva. Nu-mi plac cifrele, cu atât mai puţin să mi le atârn în piept, dar trebuie spus că la sfârşitul lunii mai, adică la douăzeci de zile de la lansare, se vânduseră deja trei sferturi din primul tiraj (spun primul, pentru că încă mai sper la un al doilea). E numai şi numai meritul unor oameni pe care n-am cum să nu-i amintesc aici, ca pe generic, in order of appearance (lista fiind deschisă, acesta e singurul articol care crește ca pomu´, mai pune un inel, mai pune un inel...).

Mara Popa - mulţumesc pentru nenumăratele interviuri de la Radio România Cultural, Radio România Internaţional, dar şi pentru promovarea de pe blog. Ehee, şi pentru că m-ai învăţat cu nişte ani în urmă că scuza cu „n-am inspirație” e moft, câtă vreme ai la dispoziţie o hârtie, un pix şi doar cinci minute până când trebuie predat textul.

Andra Iliaș - mulţumesc pentru interviul din FHM. De data asta am înţeles, a fost un număr special Inna, dar la următoarea lansare nici nu mă gândesc să nu apar gol pe copertă.

Ana Vlad, regizor made în ´80. Mulţumesc pentru Ciocolată, am avut şi eu ce trece la CV.

Irina şi Gabi Ionică - mulţumesc pentru dubla invitaţie la Pechakucha, o experienţă pe care mi-aş dori s-o retrăiesc; face bine la lapsusuri şi la bâlbe.

Arcadia - mulţumesc pentru recenzie, pentru toate rândurile pe care le-ai scris şi pentru că m-ai ales din marea de oameni şi m-ai numit prieten.

Roxana Lupu – mulțumesc pentru prezentarea din Adevărul. N-am mai fost niciodată pe prima pagină, deci ar trebui probabil să mulțumesc și lu’ Bote a lu’ Bianca lu’ Cristea că nu și-a rupt nicio unghie în ziua aia și mi-a lăsat locul liber.

Andra Matzal – mulțumesc pentru seria de fragmente și interviul din Think Outside The Box.

Camelia Basta şi ale ei Rădăcini Culturale - mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru carte: de la lansare, la sesiunea de autografe şi restul de evenimente în care dacă n-am fost prezent fizic, am luat parte într-o formă ideală - retuşat şi de 2.05 m înălţime, sub formă de poster.

Sandra Lucia Istrate, Lector Universitar Doctor, Universitatea Hyperion - mulțumesc pentru una din puținele recenzii ale cărții. (Simt eu că are potențial să fie totuși înjurată mai tare...)

Răzvan Chiriţă, Mediafax - mulţumesc pentru prezenţa la lansare şi pentru fotografii.

Ilinca Belciu - mulţumesc pentru „tentativa de sinucidere de la TVR Cultural”. Dacă ai nevoie vreodată de figuranţi pentru o filmare şi sunt în ţară, dă-mi un telefon: sunt docil, nu fac nazuri la duble, nu stric prea multă bandă şi duc textul la capăt până începe ploaia.

Claudiu Cîrțînă - mulţumesc că Rock FM „si-a dat concursul”. Ride on!

Lică Manolache şi Alex Popescu - mulţumesc pentru interviul din hipmag.ro. Chiar, Lică, tu nu ziceai că deschizi un site de cultură urbană? megalol.ro sau lagalop.ro? (Poftim, tu-ţi ajuţi prietenii şi ei îţi dau pumni în umăr …)

Robert Antonescu - mulțumesc pentru cafea, discuție și cartea lui Mihai Barbu într-o preadimineață de vineri de la B-Cafe.

Claudiu Pândaru și Raluca Ion– mulțumesc pentru recenzia din Gândul. Mai rar, dar mă bate și pe mine gându’…

Tibi Oprița – mulțumesc pentru prezentarea din B-24-FUN și pentru viitorul volum pe care o să-l publici: „Ghid de supraviețuire în Romania”. O să am nevoie de el la următoarele vizite în țară.

Mulțumesc Sabina Yamamoto, pentru recenzii scrise mai bine decât cartea.

Mulțumesc Irina Ludu, pentru plimbarea pe cea mai hype stradă din București.

Nu în ultimul rând, mai vreau să mulțumesc tuturor cititorilor care în entuziasmul lor au cumpărat cartea și n-au tras-o la xerox, ba mai mult, au cumpărat-o și altora. Și chiar mai mult, au făcut ca vorba despre carte să se ducă mai departe, ca herpesu´ și ca balada, din gură-n gură.

Iar dacă în țară se găsește greu sau deloc, nu e nici în rețeaua Diverta, nici în librăriile Humanitas și nici în rețeaua Carturești, atunci cea mai sigură variantă rămâne comanda direct de pe site-ul editurii, unde aveți și loc să postați păreri, comentarii, nemulțumiri, sugestii, cum s-ar zice feedback pe care, dacă nu-l dați, nu vă mai puteți plânge că nu se schimbă nimic. Vă mulțumesc.

P.S. Continuăm?

Senzațional!!!

2011-06-07T21:09:00.002+09:00

Tentativă de sinucidere la TVR Cultural, în direct, în reluare și prin satelit. Ce-au ajuns să facă unii pentru audiență...

Ăăă... lansare de... ăăă... carte....

2011-05-17T06:11:00.002+09:00

Anunciuri, înștiințări, mezaturi – partea a doua

2011-05-15T19:28:00.000+09:00

Mulțumesc tuturor celor care au fost la Cărturești! Îmi cer scuze  celor care n-au apucat să intre. Îmi cer scuze și celor care nu au mai  apucat cărți. Poate ar trebui să fie un semn bun, dar cred că e totuși o  scăpare din care editura va învăța ceva pe viitor - la 6.40 se vânduseră  toate cărțile din stocul adus la eveniment. (Sincer, am simțit că sunt un autor epuizat când am terminat de vorbit și nu știam de ce mă trecuseră toate apele.)

Per total, sper că nu m-am făcut prea tare de cacao. Așa-i când debutezi întâiași  dată pentru prima oară. Nu-i o figură de stil, o să mai facem o lansare  pentru toți cei cărora le sunt adresate scuzele de mai sus. Data, ora și  locul vor fi anunțate ulterior.

Anunciuri, înștiințări, mezaturi

2011-05-06T16:10:00.003+09:00

  Întrerupem programul obișnuit pentru câteva momente de trebuincioasă publițitate.  

Pentru cine vrea să tragă cu ochiul printre file la câteva fragmente din carte, pot fi citite aici, aici, aici, aici și aici, mulțumită Think Outside Ohe Box.  

Dacă simțiți că nu e destul, atunci puteți comanda un exemplar întreg. Dacă s-a desființat librăria din colț și s-a făcut bancă sau jocuri mecanice, nu-i nimic, se poate comanda direct de pe site-ul editurii. 

Gata. Hai că mai avem puțin și intrăm în normal.
        

Ţara vrăjită

2011-04-27T14:02:00.016+09:00

Acum două zile, pe seară, ne cheamă Mama san: veniţi repede, că o să fie la televizor ceva cu România pe canalul 4. Am venit, ne-am aşezat cuminţi (eram doar noi trei - „fetele” şi cu mine) şi am aşteptat să înceapă, eu având o vagă presimţire cam despre ce o să fie vorba (îmi trecuse un zvon pe la urechi). Şi a început. Un frumos program despre „vrăjitoarele” din România.

De la stânga la dreapta, carul de reportaj, un bibilou mare cu Iisus,
carul cu boi, Maria Campina și backing vocals.

Nu intru în amănunte: pe scurt, o echipă de filmare japoneză s-a dus acasă la câteva celebre şi adevărate, filmând vreo juma de oră de show de prost gust, pseudo descântece, fuste creţe, sfătuituri agramate, recuzită ieftină, cazane, o inimă de vită în care se înfigeau ţepuşe ca soţul adulter să nu mai calce strâmb, plus o informaţie fără de care nu ştiu cum am trăit până acum: căderea lui Ceauşescu se datorează vrăjitoarei Brăţara, ea i-a aruncat blestemul pe cap şi ca atare am putea măcar să-i mulţumim.

Communism? Who you gonna call?
Brățara. Dictator-buster!

Până acum, ce se dădea aici la televizor erau documentare despre Deltă, despre Sighişoara şi chiar şi în emisiunea asta cu „vrăjitoarele”, totul fusese prezentat ca o curiozitate, fără nicio referire la alte aspecte sensibile legate de etnia din care fac parte. (Apropos, nici despre ţigani nu se ştiu prea multe aici, japonezii spun gipushii dansu - dans ţigănesc - la dansul spaniol: rochii roşii cu volane, castaniete, ole.)

După ce emisiunea s-a terminat, Mama san (care a fost în România acum doi ani) a zis doar atât: „De ce dau aşa ceva la televizor? Cine nu ştie nimic despre România ar putea crede că aşa e...” Acum, eu ce-aş putea să zic? Dacă zic că nu, România nu e aşa, voi fi din nou acuzat de rasism (nu-i prima oară). Dacă zic, ba nu, România e fix aşa, o să mi se reproşeze iar că „mă iau de Romania”… 

Victima creează criminalul. Vrăjitoarele ca produs/ serviciu funcţionează pentru că există o cerere în acest sens. Iar clienţii lor sunt românii verzi, nu altcineva, pentru că ţiganii nu-şi joacă farse între ei. Corb la corb… mă scuzaţi, n-am găsit alt proverb. Românii aceia cu frică de Dumnezeu, ăia-s „segmentul dinamic al targetului”. Atâta timp cât credem că o lumânare adusă de la biserică de Paşti „ne fereşte de trăsnete”, „se aprinde în caz de necaz şi probleme”, de ce n-am crede că dacă înfigi o frigăruie într-o inimă de vită şi dacă dai foc la o şuviţă de păr, îţi aduce iubitu´ înapoi, face de-mpreuneală şi dă răușită la butic. Opulenţa lor e clădită pe munţi de creiere netezite cu bună ştiinţă, cum mult mai bine şi mai iscusit stă scris aici.  

Cum spuneam într-un post anterior, vina ne aparţine şi unora şi altora. Ar trebui să recunoaştem întâi cine suntem, cu sinceritate şi unii şi alţii, lucru care nu se va întâmpla niciodată. Şi unii şi alţii, trăim într-un mare denial: românii că sunt poporul ales, ţiganii că sunt poporul discriminat. 

Până una alta, şi pe buletinul meu (deocamdată), şi pe al lor (care au) scrie acelaşi lucru: România. Eu poate că nu accept că cerşitul este o muncă, sau că a face copii la 12 ani e o tradiţie, la fel ca şi trăitul în afara sistemului (aici, aici, aici şi aici), drept pentru care aş putea da vina pe merele putrede pentru ce se întâmplă (citiţi, vă rog, aici, despre un excelent studiu sociologic). Dar dintele sănătos nu face carii. Ţara aceea, pe care o voi iubi până la moarte ca pe copilărie, dar lucid şi de la distanţă, ţara aceea al cărei nume stă scris atât pe buletinul meu, cât şi pe buletinul lor este atât de bună în rolul de victimă care-şi creează criminali de doi bani, încât nu ratează niciun moment prilejul să o facă.

Și uite-așa, în loc să devină confitură, delicateț carevasazică, ajunge un coș întreg cu mere în butoiul de borhot. Frunză verde alambic, câte-o dușcă, câte-un pic, mai luăm una mică, să ne treacă de urât la inundații.

Scurt tratat de sumo scris de cineva care n-are nicio treabă cu sportul

2011-04-19T18:04:00.006+09:00

Adică eu. Pe când eram mic şi sfrijit mi se tot spunea să fac sport, să mă dezvolt. Tot auzeam cu invidie expresii de genul: „ce corp de sportiv”, de unde am dedus că sportul (în general) îţi face corpul mai frumos. Deducţia asta mă costă scump astăzi, când nu înţeleg nici în ruptul capului de ce ar face o femeie înot (ca să arate ca o trambulină), sau haltere (se poate transforma din căprioară în elefant doar căsătorindu-se), sau de ce ar face un bărbat culturism (sunt o grămadă de alte moduri în care poţi fi penibil). Liderul categoriei „Sporturi care nu-ţi fac corpul mai frumos, dar sunt şi ele sporturi” rămâne însă sumo, încleştarea şuncilor. 

Ca să ajungă la un tonaj respectabil, îndopatul sportivilor începe de mici. Se pare că în ultimii ani japonezii sunt ceva mai mofturoşi la mâncare, astfel că în sumo, sportul tradiţional, sunt la ora asta din ce în ce mai puţini băştinoşi şi mai mulţi gaijini. Aceştia provin de regulă din ţări care se bucură la o farfurie în plus: Mongolia, Bulgaria, Rusia. Copilul teribil al sportului cu chiloţi de mătase, acest Mutu al sumo-ului a fost, de exemplu, Asashoryu, originar din Mongolia. Pe Asashoryu doar că nu l-au prins cu sibutramină (el nu face cură de slăbire ca folbaliştii), că în rest le-a cam făcut pe toate.

Infuzia de gaijini în acest sport nu e cauza scandalurilor din sumo. Aveau și ei faliţii lor. „Situaţiile dezonorante” existau şi înainte, acum şi-au schimbat doar forma. Ultima zarvă de care am auzit (acum câteva luni bune) a fost că unii sportivi au fost folosiţi că recuperatori. Ei, treaba asta, cu recuperarea „tradițională” chiar că n-o înţeleg. Adică cum recuperatori? Cu ce te ameninţă să-i dai banii? Că te trage de chiloţi până te învinețești? Că te dă de-a dura pe rogojină până te ia cu ameţeală? Sau că, în caz de nu şi nu, ca ultima metodă de convingere, se împiedică şi cad peste tine?

Ne "vedem" la Pecha Kucha Night

2011-04-15T18:40:00.001+09:00

"Bună seara. Da, ar fi fost frumos să fiu acolo cu voi. Îmi pare rău că în loc de o prezentare live, eu voi trișa și voi face playback. Sper totuși ca, deși lipsite de emoția prizei directe, cuvintele mele să ajungă la fiecare dintre voi ca un mesaj în sticlă." Aşa începe prezentarea prin care mâine, de la 16 trecute fix (am înţeles că ar fi a doua în desfăşurător) voi fi şi eu alături de voi de aici, din Ito.

(preluare de pe http://www.pechakucha-bucuresti.ro/pkn/ )

Sâmbătă 16 Aprilie suntem onorați să fim parte a unui   eveniment special în format PechaKucha,    dedicat victimelor cutremurului din Japonia din data de 11 Martie.    Prezentările vor face înconjurul lumii, desfășurându-se în multe din  cele   peste 400 de orașe în care spiritul Pecha Kucha  a pătruns. La    inițiativa „japonezilor” Klein & Dytham, cei care au introdus în  lumea   designului sistemul de prezentări 20 de imagini x 20 de secunde, ne   vom reuni acum pentru a le oferi la rândul nostru solidaritatea, liniștea,   forța și inspirația de care au nevoie.

Prin organizația Architecture for Humanity,    mișcarea Pecha Kucha va contribui în felul ei la proiectul vast pe  care îl   reprezintă acum reconstrucția zonelor afectate de cutremur și  de urmările   sale dezastruoase. Eventualele dvs. donații în contul  acestei fundații vor fi   folosite la fel de judicios ca și donațiile  colectate în scopul construirii   unei școli în Haiti, o altă țară grav  afectată de același tip de calamitate   naturală.

Au răspuns alături de noi acestei solicitări Centrul de Studii    Româno-Japoneze,  Universitatea Româno-Americană în cadrul căreia acesta    activează, precum și o serie de prezentatori entuziaști care vă vor  încânta   cu mesajul și diversitatea proiectelor lor.

Vă așteptăm așadar sâmbătă 16 aprilie, începând cu orele   16.00, în Amfiteatrul Jean Monnet al acestei Universități (B-dul   Expoziției Nr.1B), sala 310, etaj III.

Intrarea este liberă. Dat fiind ca evenimentul va fi transmis   live prin internet, v-am ruga să fiți punctuali.

Dintre prezentatori:

Crina Cranta/artist vizual
Pierre Bortnowski, Oana Băloi /studenți, membri în echipa Prispa
Veronica Anghelescu/compozitor şi muzicolog
Gabriela Culic/ artist plastic profesionist
Mihaela Ardeleanu/specialist chimia și tehnologia produselor alimentare
George Moise /autor al cărţii “Iertaţi-mă că nu sunt japonez”
GeoBateŞaua/asociația „Bate șaua să priceapă iapa”
Ionuţ Jugureanu/director executiv Fundaţia Parada
Iulia Cucu/student arhitect și președinte ASAUIM
Cristina Rusiecki/critic de teatru, jurnalist cultural
Cristian Amitroaie/programator
Virgil Scripcariu/sculptor
Emil Olteanu/director executiv Habitat for Humanity România
Silvia Şerban/Idelier
Victor Velculescu/fotograf

Eveniment organizat în colaborare cu Centrul de Studii Româno-Japonez

și   sprijinit de: Universitatea   Româno-Americană, ecce promo, Aeterna   Expert Design, Altiscad Software, cppc,   Sapte   Seri, Calendar Evenimente, TVR

Povești de trezit copiii (altora)

2011-04-11T15:45:00.002+09:00

Am luat parte la un interviu colectiv la care una din întrebări suna așa: “Cum îi vedeţi pe japonezi în comparaţie cu românii? Şi nu mă refer aici doar la cum reacţionează ei în caz de cutremur. Mă refer la cum sunt în general, ca oameni, ca naţie. Ce-i deosebeşte de noi?”. Am renunțat demult să-mi mai pun întrebarea asta. Daca mi se-ntâmpla să mai găsesc vreun răspuns, îmi băteau patrioții din țară obrazul nț nț nț.

N-o să răspund nici acum. Afară au înflorit cireșii, trenurile merg din nou (mai rar, dar merg), în magazine s-au reîntors timid produsele care se jucaseră o vreme de-a v-ați ascunselea, norul radioactiv a trecut de mult granițele în căutarea unor creiere cu multe goluri de aer unde să se poate plimba liniștit, copiii au ieșit să-și alerge bunicii prin parcuri.

Apropo de copii, în zilele de după cutremur, dintre poveștile prezentate la știri mi-a rămas în minte una. Un grup de copii a intrat într-un konbini (o băcănie) să-şi cumpere dulciuri. Şi-au ales de pe raft ce le-a făcut cu ochiul şi când au venit cu ele la tejghea să le plătească, au observat lângă casa de marcat cutia în care se strângeau donaţiile pentru sinistraţi. Au dus dulciurile la loc şi au pus toţi banii în cutie. 

Io-mi bag picioarele

2011-04-01T15:35:00.000+09:00

Ultima criză

2011-03-29T22:24:00.006+09:00

După criza de pâine, criza de orez, criza de baterii, criza de apă îmbuteliată (generată de criza nucleară, evident), Japonia înfruntă zilele acestea o nouă criză: criza de nattou.

Pentru cine a deschis blogul mai târziu, reiau puţin ce e aia nattou: boabe fermentate de soia. „Se vinde în pachete de câte trei cutiuţe de 40-50g, cu câte un pliculeţ de sos de soia şi unul mic de muştar. Se amestecă cu beţele (grijă mare, şi asta bălos ca un dog german vara) şi se mănâncă în consecinţă.” Japonezii zic că miroase într-un fel (deşi nu mie nu mi se pare că ar mirosi mai rău decât alte mâncăruri de-ale lor), drept pentru care au făcut din nattou, proba de rezistenţă pentru gaijini. Vrei să intri într-o familie japoneză: asta-i primul test: ţi se dă să mănânci nattou. Pute? Next!

Mai trebuie precizat că 1. Sunt și japonezi care nu pot mânca nattou (mulți). 2. Mie îmi place de mor.

Să revenim. De ieri, nattou a început încet încet să se evapore din rafturi. Să aibă căutare. Să fie consumat şi de cei care strâmbau din nas numai´ când îi auzeau numele. O să zic la final motivul. Ce vreau să declar în mod oficial este că în momentul în care am aflat că nu se mai găseşte, nu m-am dat bătut şi am început să-l caut, dar nu din motivul din care alţii îl vânau. Nu, mie îmi place! Eu îl iubesc dezinteresat! Puteți să-mi luați apa, luați-mi ouăle, but leave me my nattou!

În seara asta am umblat pe la trei supermarketuri, am găsit într-un final, la unul mare, mare. Am îngenunchiat în faţa raftului şi am cumpărat din fiecare câte unul, rezistând cu greu tentaţiei de a umple coşul.

De ce se vinde ca pâinea caldă? Pentru că s-a răspândit zvonul că ajută la protecţia împotriva radiaţiilor. Probabil la fel de eficient cum ai zice că dacă fumezi cu un deget în c.r nu faci cancer.

Vin în ţară

2011-03-21T21:37:00.001+09:00

Aş fi vrut să fac anunţul acesta ceva mai devreme, dar evenimentele din ultima perioadă nu au lăsat prea mult timp şi spaţiu pentru altceva. Şi eu mă întorc în ţară.  

În urmă cu trei ani, de când am venit aici, înainte de a fi blog, „Iertați-mă că nu sunt japonez” a fost suportul virtual al unor scrisori. Întâi mamei, apoi prietenilor, apoi noilor prieteni, am scris pas cu pas despre primele impresii, primele gânduri despre noul meu „acasă”, despre noul „eu”. 

Anul acesta, „Iertați-mă că nu sunt japonez” va deveni o carte între două coperţi, graţie editurii Curtea Veche. Le mulţumesc încă o dată şi îi felicit pentru curajul (sau imprudenţa) de a publica în plină criză un anonim. Mă întorc în mai, pentru lansare.  

Avion cu motor, ia-mă și pă mine-n B.O.R.

2011-03-18T21:54:00.013+09:00

Să salvăm diaspora română din Japonia! Paraşutaţi gravidele şi copiii în Seul! Monstrul sacru al comediei româneşti - statul român  - revine cu o nouă producție de mare succes: The airplane! În colaborare cu Ambasada Română din Japonia şi cu biserica românească din Tokyo. 
  

Pentru început, câteva lămuriri. Ambasada română din Japonia are toate datele cetăţenilor români care s-au căsătorit aici. Teoretic, ar trebui să aibă şi o evidenţă a tuturor cetăţenilor români care locuiesc în arhipelag. Mai mult, ar trebui să comunice cu ei în mod direct în orice situaţie.  

Buuun. Zilele astea de la 11 martie încoace, eu, unul, nu am primit nimic de la ambasada română. (Am primit o dată un mail când am fost chemat la vot, o dată când căutau traducători și cam atât). Pe Facebook a început o adevărată zvonistică legată de avioane puse la dispoziţie de statul român pentru evacuarea cetăţenilor români. Cei care îşi luaseră deja bilet se gândeau cum să facă să-l schimbe. Din ţară lumea urla de mândrie, de bucurie şi de încrederea recăpătată în statul român. 

Altă lămurire. În Tokyo fiinţează de ceva vreme un fel de biserică ortodoxă. A fost o vreme în Ito, dar din lipsă de clienţi, s-a mutat în Tokyo, acolo-i vadu´ bun. Când zic biserică ortodoxă, nu vă închipuiţi turlă, clopot şi dascăl care bate toaca; se închiriază din când în când câte un spaţiu, unde un preot ortodox ţine slujbe pentru preacuvioase.  

Cum ziceam, de la ambasadă nu am primit nici un e-mail. Nefrecventând clubul de duminică, iarăşi, n-am primit nici un e-mail nici de-acolo. Cum necum, mi-a ajuns însă un mesaj pe care îl redau fără să fi schimbat o virgulă. 

„Iubiti credinciosi,

Cateva precizari legate de zborul organizat de Ambasada va pot da eu acum, impreuna cu rugamintea de a mai transmite încă o data dorinta dumneavoastra de a fi evacuati. Pe adresa de mail office@ambrom.jp

Evacuarea se va face în regin comercial – adica va trebui să platiti o suma de bani care să acopere zborul din Seul pana în Romania. Pana la Seul, transportul va fi asigurat de catre statul roman.

Plecarea va fi de pe aeroportul din Narita, maine 19.03.2011.

Mai multe detalii veti primi de la ambasada noastra, în decursul zilei de astazi.

Dumnezeu sa va binecuvanteze in tot ceea ce faceti,

Pr. Alexandru Nicodim”

Concluzii

1. Cu o zi înainte de zborul avionului salvator, ambasada română face comunicări printr-un reprezentant al B.O.R.. Halucinant. 

2. În Japonia sunt 4000 de cetățeni români. Cică. În mesaj era vorba de un singur avion. Nu-i nimic, mai băgăm și la cală. 

3. Statul roman acoperă doar Tokyo-Seul. Și de acolo?

4. Ulterior s-a făcut o precizare că au prioritate gravidele și copiii. Deci nu contează că zborul e anunțat cu o zi înainte. Ești gravidă? Ești copil? Ai câștigat o excursie dus până la Seul! 

Întortocheate sunt căile ambasadei române. B.O.R. Japonia, în strânsă colaborare cu sfântul Facebook, a mai băgat o comunicare.

„Pentru cei dintre dumneavoastra care sunteti interesati de plecare catre Romania, Ambasada Romana din Tokyo a facut cateva precizari, mai multe date urmand sa fie eliberate in cursul serii acesteia

1: Zborul va fi maine dupa amiaza, (dupa orele 14.00)

2. Zborul va fi in parte platit de cei care doresc sa se intoarca in tara .

3. Traseul va fi Tokyo - Bucuresti, iar nu Tokyo - Seul, asa cum am mentionat in mailul trecut.

Dumnezeu sa va binecuvanteze, Pr Alexandru Nicodim”

Nu mai trag concluzii, am doar o întrebare: cum adică va fi plătit „in parte”? Plătesc ăia de la first class şi pentru amărâţii de la economy? Sau plătesc toţi, dar doar o parte din drum? Care parte? Îmi pare rău că nu-s gravidă, că m-aş fi dus şi la coborâre aş fi zis: dom´parinte, partea cu turbulenţele nu mi-a plăcut, io p-aia n-o plătesc. 

P.S. Normal, o să sară lumea, daaa... românii aşteaptă să li se dea mură în gură, dacă te interesa trebuia să cauţi, să te zbaţi, să te uiţi. Aşa este. Pe site-ul tokyo.mae.ro, cu două zile înainte de marea evacuare, era postat următorul anunţ:

„URGENT! ZBOR SPRE ROMANIA - ANUNT EXTREM DE IMPORTANT 

Urmare a calamităţilor din Japonia, în perioada 19-20 martie 2011, statul român intenţionează organizarea unui zbor cu o aeronava românească, în regim comercial, destinat persoanelor care doresc să părăseasca urgent Japonia şi nu au avut posibilitatea să o faca pe cont propriu. 
Cetăţenii români interesati sunt rugaţi să reconfirme prin telefon (03-3479-0311), în regim de urgenţă (până cel târziu azi, 18 martie 2011, ora 15.00), de o manieră fermă, dorinţa de a se îmbarca de pe aeroportul NARITA - Tokyo.
Zborul va avea loc in datele de 19 sau 20 martie, în funcţie şi de situaţia confirmărilor.

Prioritate la îmbarcare vor avea femeile însărcinate, mamele cu copii şi familiile din zonele grav afectate. 
Sfătuim cetăţenii aflaţi în zone situate la o distanţă considerabilă de regiunea grav afectată, precum şi cetăţenii care au identificat deja o modalitate de a pleca pe cont propriu, să nu îşi anuleze planurile şi să acorde prioritate persoanelor de mai sus.
Vă rugăm insistent să luaţi doar bagajele de minimă necesitate.
Documentele de călătorie necesare sunt: paşaport valabil SAU titlu de călătorie.”

Sfârșit.

P.P.S. Postul de mai sus ar putea fi un pamflet. Dar comunicatele M.A.E. sunt mai pamflete decât orice.  

Eroi, vedete, afectați

2011-03-16T13:13:00.007+09:00

N-aş fi postat aşa repede, dar cei din ţară vor să ştie ce se întâmplă. După presa din România, Japonia nici nu prea mai e pe hartă. Am încercat să folosesc cât mai puţin calculatorul şi tv-ul zilele astea, din economie de curent. Pe scurt, cu liniuţă, la 5 zile de la cutremur.

Se poartă poveştile cu români, „mărturiile cutremurătoare”. Dragii mei, dacă aveţi încă toţi pereţii în picioare, lumină în casă şi vă curge apă de la robinet, simplul fapt că v-aţi aflat aici şi v-a căzut doar peștili dă pă televizor nu vă face eroi. Nici vedete. Hai să fim serioşi. În afară de cei din prefecturile afectate de tsunami, restul, cel puţin deocamdată, nu am păţit nimic. Să mulţumim pentru asta şi să avem minima decenţă măcar să tăcem când e cazul.
Moda numărul doi: revoluţia continuă pe Facebook. De altfel, mai mult decât eficient: pe unul dintre cei direct afectaţi de cutremur, aflat acum într-o sală de sport din Sendai, de exemplu, îl ajută enorm faptul că cineva a dat un click la una din cauzele alea, sau că altcineva şi-a ataşat la poză o bulină cu „pray for Japan”. Lui nu-i mai trebuie apă, pături, mâncare şi nici să ia legătura cu rudele de care nu mai știe nimic, nu, click-ul ăla e de ajuns şi vă rămâne recunoscător pentru toata viața. Puteţi dormi liniştiţi.
Tot pe Facebook, apeluri pentru a raţionaliza curentul: cică dacă aveţi în casă aparate electrocasnice pe care nu le folosiţi, scoateţi-le din priză. Vă zic eu unul: calculatorul cu care daţi mesaje inutile şi click-uri la farmville. Ca să fie siguri, cei de la Tepco au zis că o să întrerupă ei curentul câteva ore pe zi. Ne tot ameninţă de câteva zile, dar încă nimic.
Supermarketurile au început să arate ca alimentarele de pe vremuri; toţi îşi fac provizii. A dispărut întâi pâinea, apoi orezul, alimentele congelate. Ca atare, acum trei zile am făcut prima oară în viaţa mea pâine. Nu la maşină, am pus mâna de-am frământat ca bunica, am lăsat-o la dospit şi am copt o minunăţie de pâine rotundă, ca la ţară. Mama îmi tot zicea cum făceau ei în copilărie pâine la ţest, nu ştiu cum o fi, că n-am mâncat niciodată, dar zic eu aşa în sinea mea că pâinea asta aşa trebuie să fi fost.
Vreo două zile, tot din economie de curent, au fost oprite şi trenurile. În ziua cutremurului, au fost oameni în Tokyo care au mers vreo 12 ore de la serviciu până acasă. A doua zi, magazinele de biciclete au rămas şi ele fără marfă în câteva ore.
Aseară, la ora locală zece şi jumătate, a mai avut loc un cutremur cu epicentrul la noi în prefectură, în Shizuoka. 6.1, mezelic, ăstuia presa romană nu i-a dat atâta importanţă.
Că tot am zis de eroi şi vedete, trebuie să spunem cine sunt de fapt cei mai afectaţi dintre toţi. Nu sunt nici cei care au rămas fără case şi sunt acum în adăposturi, nici cei aflaţi în Fukushima, în pericol de iradiere, nici măcar cei dispăruţi. Nu. Cei mai afectaţi sunt reporterii şi cei prezenţi în studiourile televiziunilor de ştiri româneşti. Dragii mei, vreau să vă asigur şi pe această cale că toată Japonia, dar mai ales cei sinistraţi se roagă pentru voi să treceţi cu bine peste această încercare.

P.S. Majoritatea cetăţenilor români din Japonia şi-au luat bilete şi se întorc. Eu nu ştiu ce să zic, dacă văd că îmi creşte încă o mânuţă, sau tentacule, chem lăutarii să mă petreacă până la aeroport. Ieri, un prieten mi-a trimis această melodie, care zice el că se potriveşte contextului. Aşa o fi. S-auzim de bine.

Un lămpaş înaintea vântului

2011-03-12T09:23:00.004+09:00

Mărturisesc că de multă vreme încoace am renunţat să mă mai rog. Nu-mi prea răspundea nimeni şi nici efect parcă nu avea. În momentele în care înainte mă rugam, am început în schimb să-mi spun proverbe. Ieri, de exemplu, mi l-am adus aminte pe ăsta: 人生は風前の灯- (Jinsei wa fuzen no tomoshibi) - Viaţa este un lămpaş înaintea vântului. 
  

Locuiesc în oraşul Ito, prefectura Shizuoka, la câteva prefecturi mai la sud de zona în care ieri s-a produs, după cum se spune, „cel mai mare cutremur din istoria Japoniei”. Nefiind în epicentru, nu am mai nimic spectaculos de povestit. Zona în care mă aflam era pe un deal, de unde se poate vedea marea. Ar fi trecut drept un cutremur obişnuit, dacă nu mi s-ar fi părut la un moment dat că durează o veşnicie. Şi tocmai când mă întrebăm dacă e doar o părere sau chiar nu se mai termină, mi s-a confirmat şi de către ceilalţi. Şi dacă Aleksandar Petrovic a întâlnit ţigani fericiţi, eu am văzut ieri pentru prima oară japonezi speriaţi de cutremur. După ce ne-a hâţânat zdravăn vreo două minute, am zis că e groasă. 

Valea se unduia ca bătută de vânt, nu chiar ca-n Libertatea, hai să fim serioși, nu vălurea nici un pământ ca o mare… Apa din onsenuri, într-adevăr, se bâțâia ca o cadă pe care o tot înclini într-o parte și în alta.  

Apoi la fiecare câteva minute, au urmat vreo douăzeci şi ceva de replici, ca nişte zgâlțâieli de autobuz de ţară. De îngrozit ne-am îngrozit când am deschis televizorul. Apoi ştirile de pe internet.  

Am apucat să transmit în ţară că sunt în regulă, apoi m-a mai sunat un prieten de la Realitatea (salutări, Claudiu). N-am apucat să fac transmisiunea live a vieţii mele, că am rămas fără baterie (fix ieri mi-am schimbat telefonul).  

În mare, cam asta a fost tot. De dimineaţă, ştirile deveniseră deja mai sumbre, cei din ţară ceva mai panicaţi. M-au întrebaţi câţiva cum pot fi oamenii de aici atât de calmi. E simplu. Se aşteaptă la aşa ceva. E în firea lor să nu se aştepte la nimic bun. Ca atare, au un sistem destul de bine pus la punct: celule de criză, planuri de evacuare, echipe de intervenţie, provizii, pături, adăposturi. Românii nu pun răul înainte. De-aia ne ia zăpada prin surprindere în fiecare an, incredibil, în decembrie, zăpada ucigaşă, iadul alb, peisaj apocaliptic, sfârşitul lumii. Da´ las´că facem Cat€drala N€amului …

Per total, am avut noroc. Ce s-a întâmplat în prefecturile Miyagi, Sendai, Aomori, Fukushima se putea întâmpla la fel de bine şi aici. Acum suntem sub alertă de tsunami. Se aşteaptă şi replici. A fi sau a nu fi. Asta da replică… Totul e să ne păstram calmul. Dacă te-a cam luat tsunami-ul ăla mare ca un bivol negru, nu prea mai ai ce face decât să-ţi lustruieşti placa de surf pentru veşnicele valuri. Asta e, suntem în Japonia, sunt cutremure. În România sunt manele, din ceva tot trebuie să murim.

O să închei rotund, cu proverbul meu preferat: 天下は天下の天下(Tenka wa tenka no tenka). E destul de greu de tradus. O prima variantă ar fi: lumea îşi este propria ei lume, propriul ei stăpân, a fost şi va fi aici independent de voinţa celor a căror existenţă este ca flacăra unui lămpaş în bătaia vântului. 

Reţetă străveche popolară, furată de pe la curţile boierilor cu apucături deşucheate, de făcut de către bărbaţi, în a opta zi a lui Mărţişor, întru pohta cucoanelor

2011-03-08T10:26:00.002+09:00

Se frământă şi se-ndeasă

Buca de bucătăreasă

Se mai bate, se mai lasă

Cocoțată-n vârf de masă.

I se face cărnii-n ciudă

Şi se muşcă ţâţa crudă

Pe la poale, unde-asudă

Un’se ţuguie, la dudă.

Dovediși pieptul pieptiș?

Pogoară-te pe furiș

În vale, la jnepeniș

Unde-i miezu-n înveliș.

Se dezghioacă la ghioc

Se ciupește de bondoc

Se bâjbâie la boboc

Se stropește cu amoc.

Când e fraga frăgezită

Te oprești din giugiulită

Din călit la păcălită

Din chemat pe a venită.

Sorţul într-o parte-l lepezi

Și ca nenşeuatul nechezi

Mi te-mbăţoşezi în lespezi

În ştiulboană mi te repezi.

Dup-o vreme și un ceas

În lumină de cafas

Într-o rână, într-un glas

Se degustă pas cu pas

Două cupe lenevoase de taifas.

Ceai verde, kebab și guarana

2011-03-02T14:39:00.003+09:00

27 februarie a.c. Lume, lume, veniţi cu mic cu mare la primărie că-i schimb intercultural. Străinii din Ito: cine sunt, ce mănâncă ei, cum cântă şi cum dansează. Bună treabă, zic, mai cunosc şi eu lume, mă mai arăt şi eu la faţă şi poate aşa se mai obişnuiesc şi copii să nu se mai zgâiască pe stradă la mine cum îmi suceam eu capul după negrii din Calea Moşilor pe vremea lu´ Ceauşescu. 

Dacă-i schimb, schimb să fie -  japonezii au venit şi ei cu ale lor, restul de comunităţi după buget, ba cu stand cu pliante, hărţi şi statuete, expoziţie fără vânzare carevasăzică, ba, aia mai practici, cu potol pe bani. Aici vroiam s-ajung, că venisem cu o foame de cultură de nu vedeam bine. Pentru că la standul României nu sfârâia nici grătarul de mici şi nici nu învârtea nimeni în ceaunul de mămăligă, am început cu un ceai verde japonez şi o prăjiturică, apoi am optat pentru un kebab iranian, pe care l-am stins cu o guarana la cutie de la taraba Braziliei, că aşa-i lipia amară a străinătăţii, se duce cu noduri. 

De văzut lume am văzut. Cunoştinţe mai vechi, cunoştinţe mai noi. Mai vreau să zic ceva şi va las cu pozele. La un moment dat, mi-a fost prezentat un domn respectabil, prietenos, care mi-a întins o carte de vizită, el a zis ceva ce am presupus eu că e numele (nu reţin niciodată când se prezintă cineva, mai ales în învălmăşeala de acolo) eu am mulţumit, m-am înclinat, am plecat mai departe. O fi vreun patron local, zic şi înainte să bag cartea de vizită în buzunar, am citit: numele… prenumele… primarul oraşului Ito. Mă întorc perplex către doamna (venisem împreună, ca un cuplu intercultural ce suntem) şi i-am zis: Pe bune? Chiar era primarul? De ce nu mi-ai zis?! Ea, la fel de japoneză ca întotdeauna, îmi răspunde imperturbabilă: Da, primarul. Ce te miri? Dacă ţi-aş fi zis, ce făceai? Păi nu ştiu, ori îi pupam mâna, ori îi dădeam cu huo, că la noi aşa-i tradiţia când te-ntâlnești pe uliţă cu politicieni.  

Ceremonia ceaiului


Prăjiturica dulce de dinainte de ceaiul amar

Nu e Jeff Healey Tribute, e concert de koto

Kebab de pui cu de toate, 500 Yeni. Pret de criză.

Origami Lady - Woodstock-ul nu se uită uşor
Român verde de la standul patriei. N-a găsit cravată cu pârşi, a pus-o p-aia cu panda

„Cuba, un buldog francez adus din Germania”

2011-02-12T20:45:00.000+09:00

Era într-o joi de noiembrie parcă, acum doi ani. Mă întreabă cineva dacă am vreun program în seara aia. Dacă nu, să vin cu el: un prieten de-al unui prieten de-al unui prieten şi-a deschis bar acasă, la el în apartament, cincizeci de mii berea. Haide dom´le.

Ajungem undeva prin Lahovary, bâjbâim prin niște ganguri, într-un final găsim scara, liftul şi apartamentul, deschidem ușa şi intrăm.

Am dat de spațiul de dincolo de uşă ca fetița aia care găsește Narnia în dulap. Nu şoca neapărat diferența dintre scara blocului vechi de pensionari care nu anunța nimic bun şi faptul că dincolo de ușă era un bar așa cum mi-aş fi dorit cândva să deschid, ci atmosfera dinăuntru. Aveai senzația aia că îi știi pe toți, că ai putea vorbi orice cu oricine şi mai era ceva: nimeni nu avea aura aia de „wow, ce cool suntem noi că suntem într-un loc atât de cool în timp ce alții sunt în mall, în bambu sau într-un bar de manele, doamne, ce bine e să fii altfel, ce bine e să fii noi...” Pentru cine a nimerit vreodată din greşeală în OTA sau Tralala ştiţi despre ce vorbesc. În apartamentul ăsta, lucrurile stăteau ceva mai simplu: eram acolo și atât.

Barul (adică locul de unde îţi iei băutura într-un bar) era la bucătărie şi, deşi am dat bani şi am primit rest, tot am rămas cu sentimentul că sunt acasă la un prieten. La a doua bere, m-am întâlnit în ușa bucătăriei cu un francez. M-am mai conversat în sufragerie cu un olandez, analist politic care făcea un studiu despre cum se distrează tinerii în zonele defavorizate (Bucureștiul făcea și el parte din studiu, ca prelungire firească a capitolelor Beirut şi Tirana). Într-una din „camerele de dialog” am mai vorbit despre fotografie cu un prieten de-al unui prieten, Microsoft Certified în Photoshop, fost taximetrist trei ani şi jumătate în Chicago.

Apoi m-am aşezat cuminte pentru că două drăcoaice de fete cu voci îngereşti au început să cânte folk pe scena amenajată în sufragerie, la microfoane (adică serios). În pauzele dintre melodii, printre aplauze, Cuba, un buldog francez adus din Germania (drept pentru care nu răspunde decât la comenzi gen Komm Hier, Platz), a lătrat. Când a început următoarea melodie, pentru că nu tăceam din gură, mi-a aruncat peste umăr o privire disprețuitoare. Ne-am împăcat ceva mai târziu într-una din „camerele de dialog”.

Cam asta a fost treaba cu apartamentul-bar. Acum e închis. Cel care are a visat toata nebunia asta stătea cu chirie acolo şi asta era ultima lună. Cică ultima aia lună s-a dansat tango, s-a cântat, s-a spus poezie, s-a mâncat gulaş, s-a falsat karaoke, s-a proiectat cinema şi naiba mai ştie ce s-a mai făcut. Mie joia aia mi-a plăcut.

Stăteam așa pe balcon (mascat de un mash întins ca o trambulină verticală peste tot blocul, o chestie la mezeluri) şi dacă m-ar fi întrebat cineva atunci ce urăsc la București aş fi dat deoparte apartamentul din Lahovary, apoi aş fi zis: „Tot.”

Ajuns a doua zi la ziua unor alți prieteni, le-am povestit despre experiment. Au strâmbat din nas, nu prea am apucat să termin, cineva a mai zis, a ştiu, seamănă cu Tralala, apoi discuția despre Lahovary a rămas în urmă ca o boabă de strugure mare şi bun pe care îl scapi în nisip şi nu-ţi vine să-l mai ridici, să-l speli şi să-l mănânci.

P.S. Asta e o leapșă primită acu vreun an și ceva de la un prieten care acum, în loc să scrie, face fix ca maimuța când n-are treabă: se scarpină-n cur până-şi face o bubă, după care aşteaptă să-i treacă, jurându-se că gata, cum îmi trece buba, m-apuc de treabă. Am postat-o şi aici, nu de alta, dar vine ziua lui și n-am știut ce alt cadou să-i fac, decât să-i mai aduc aminte că hipsteritul balcanic anchilozează progresu´ mai ceva ca încăpăţânarea măgaru´.

Când viața îţi lasă un gust amar

2011-01-31T22:23:00.004+09:00

Aceasta nu e o rețetă de dulceaţă de kinkan. Sau kumquat. Sau, mai simplu, portocale mici, mici, mici, pentru hobbiţi și pitici. E ce-am făcut eu cu un kil cules cu mâna mea dintr-un copăcel cât un stat de om, care tocmai a dat în pârg acu´ când dă ianuarie-n februarie.

Pentru cine nu știe ce-i aia kinkan (eu habar n-am avut pân-acu´ o lună), o să explic într-o mie de cuvinte imediat. Deci, de la arătător la degetul mic, avem mai jos o mandarină, o alună de pădure și un kinkan, sau kumquat, sau o portocală mică, mică, în care intră aroma și veselie, cât într-o livadă întreagă. 

După ce le speli, înainte să le rostogolești în oală, e bine să le-nțepi pe fiecare de câteva ori cu un ac, nu de alta, dar pe cât sunt de mici, pe atâta-s de nervoase, de te trezești că o dată le pufnește capriciul sub capac. 

Apoi arunci peste o cană de apă, dintr-alea mari, din care mânca bunicul lapte cald cu bucăţi de pâine cât mustaţa și le lași să fiarbă, până-și schimbă înfăţişarea de zici că faci compot de corcodușe galbene, nu ditai delicatesa. Atunci arunci peste niște rom, să-și mai vină-n fire, cât te-nduri, cât te lasă inima, să-ţi mai rămână și la ceaiul de la asfințit. Și ca să fie treaba treabă, ningi peste ele opşpe linguri de zahăr, ca opşpe ani dulci pe care-i împlinești și nu știi ce să faci cu ei. Şi zeama de la un sfârc de lămâie, să le lege cu jurământ de sirop.

Acuma, eu am mai ascuns printre ele și niște alune de pădure, cum punea mama sâmburi albi de caisă în dulceaţă, aşa, de moft, să-i dea o notă crunchy…

Normal, se pune la borcan. 

Borcan pe măsură, să-ncapă în cămara piticilor. Dar înainte, trei gogoloaie ş-o alună pe-o farfurioară, ca pentru oaspeții de două prune. 

Ca să nu ne mințim prea tare, dulceața asta, oricum ai face-o și în câte ape ai scălda portocăluţele alea, tot ușurel amăruie e. Da-i aşa, un amărui dulce-acrişor, aromat și zglobiu, parfumat şi nurliu, cum ar trebui să fie viaţa, că dac-ar fi numai miere, ni s-ar apleca și-am lua-o teleleu pe câmpii după aguridă…