Noaptea se retrăgeau tramvaiele pe Colentina ca niște elefanți de fier către cimitir. Stăteam la o stație de depou și dormeam în camera de la șosea. Casa de paiantă era plină de crăpături ca niște vinișoare, pesemne să intre pe acolo poveștile orașului plimbate de tramvaie toată ziua. De pe la unsprezece și jumătate, până dincolo de miezul nopții, tramvaiele luminate ca niște săli de bal așteptau cuminți în șir indian să le vină rândul.
