Noaptea se retrăgeau tramvaiele pe Colentina ca niște elefanți de fier către cimitir. Stăteam la o stație de depou și dormeam în camera de la șosea. Casa de paiantă era plină de crăpături ca niște vinișoare, pesemne să intre pe acolo poveștile orașului plimbate de tramvaie toată ziua. De pe la unsprezece și jumătate, până dincolo de miezul nopții, tramvaiele luminate ca niște săli de bal așteptau cuminți în șir indian să le vină rândul.
Casa trepida, odată cu ea geamurile de la bibliotecă și camera copilăriei se transforma într-o sală de cinematograf: ca prin vis, felii dreptunghiulare de lumină păstrând forma ferestrelor și modelul perdelelor se prelingeau pe pereți. Intrau pe la colțul casei, dădeau roată pe la geamul dinspre curte și se topeau deformate prin dreptul sobei. Adormeam așa, cu karagöz lunecându-mi pe sub ploape, până când mă trezea câte un tramvai întârziat, zăngănind grăbit spre depou, de parcă dacă n-ar fi ajuns, l-ar fi încuiat să doarmă afară.
Prin anul trei parcă, Ivo mi-a zis Bă, Moise, hai să facem un film, dar știi cum, frumos, când iese omul din sală, să-și strângă iubita în brațe, sau dacă nu e cu el, să se ducă la ea, să îngenuncheze și să-i spună c-o iubește. Cu Ivo făcusem în anul întâi O zi din viața lui Vasile Marinuș, filmat de bătrânul Vlad Petri și montat de Mădălin Cristescu și visam în continuare la un sequel; filmul ăsta de dragoste n-avea cum să iasă altfel decât bun sau deloc.
Ivo îmi spune că are în minte o scenă cu mașina de gunoi, eu îi zic că detest mașinile de gunoi, între timp mă mutasem la bloc, în Teiul Doamnei, de la etajul 2 auzeam perfect cum venea mașina aia la 3 noaptea, gunoierii urlau unii la alții, trânteau tomberoanele și ce mai nimereau și cum toate zgomotele astea erau amplificate de curtea interioară a blocului. Perfect, zice Ivo, pentru că și personajele noastre urăsc mașina de gunoi, stau în cămin, mașina aia vine noaptea și când intră pe străduță luminează camera, că sunt studenți săraci și n-au bani de draperii. Și El decupează litere din hârtie și le lipește pe geam și într-o noapte, când mașina apare huruind ca de obicei, lumina farurilor proiectează pe tavanul camerei de cămin Te iubesc și Te iubesc-ul ăsta urcă străveziu pe tavan, crește și crește și dispare pe chipurile lor, îmbrățișati. Și dacă altă dată ar fi înjurat mașina de gunoi că le-a stricat somnul, învățatul sau certurile de noapte, acum sunt fericiți. Pentru o clipă, am vrut să intervin în distribuție și să-i propun să înlocuim mașina de gunoi cu tramvaie, dar Ivo povestea atât de aprins, că parcă și mie începuse să-mi fie mașina de gunoi mai simpatică. Din păcate, filmul ăsta nu s-a mai făcut și pe de-o parte e mai bine, pentru că nu ne hotărâserăm dacă personajele noastre rămân împreună sau se despart și El rămâne singur în camera goală, cu Te iubesc-ul rulând în gol pe tavan.
M-am despărțit și eu de insomnii, mă mai trezesc uneori de cald și ascult liniștea. În Japonia nu știu unde se retrag trenurile, probabil adorm conștiincioase între stații, gata s-o ia de la capăt la prima oră. Pe unde stau eu ultimul tren e pe la 11, adorm în sunetul de avertizare al barierei, urmat de cel al roților, ritmat și politicos, rupt parcă din coloana sonoră de la 2046 și visez că sunt un tramvai care se retrage desenând povești pe pereții oamenilor fără draperii.
