Era cam tot vremea asta, prin august, când m-am bătut cu unii pe Moroieni

Treceam a șaptea, pe atunci verile erau lungi, parcă și soarele era mai blând cu oamenii, iar cu copiii și mai blând, că ne dădea nu doar toată lumina, dar și tot timpul din lume. Nopțile erau scurte, dar dormeam adânc, uneori parcă doar puneam capul pe pernă, clipeam o dată, cât să visez că zbor și când deschideam ochii era deja mâine.

Cine sîntem, de unde venim și unde mama dracului ne ducem?/ Florin Iaru, Cațavencii, august 2025

Poate că nu aș fi scris despre cartea lui George Moise, deși mi-a plăcut mult de la prima lectură. Dar, cu cît trece timpul, cred că acest roman ar trebui să se bucure de un public mult mai numeros. Și cred, în același timp, că nici una dintre prozele apărute în ultimul an nu e mai „românească“, mai caracteristică, mai definitorie și mai crudă pentru timpurile pe care le trăim. Romanul Boran, dumnezeul subteran este cea mai bună definiție a României „moderne“.