Poate că nu aș fi scris despre cartea lui George Moise, deși mi-a plăcut mult de la prima lectură. Dar, cu cît trece timpul, cred că acest roman ar trebui să se bucure de un public mult mai numeros. Și cred, în același timp, că nici una dintre prozele apărute în ultimul an nu e mai „românească“, mai caracteristică, mai definitorie și mai crudă pentru timpurile pe care le trăim. Romanul Boran, dumnezeul subteran este cea mai bună definiție a României „moderne“.
Pe lîngă definiție, vine însăși povestea. Poate că, în urmă cu douăzeci de ani, deși scris la fel, nu ar fi avut aceleași semnificații pe care le deslușesc la fiecare pagină. Orice capitol ai alege, separat de întreg, el s-ar înscrie în „mizerabilismul“ românesc, atît de iubit și pompat, numai că efectul întregului depășește suma părților.
În urmă cu o sută de ani, un autor ceh pe care îl prețuiesc nespus, Karel Capek, imaginase o distopie în care Dumnezeu, ageamiu în materie de economie și capital, este pus inginerește la lucru și revarsă peste lume cornul abundenței. Rezultatul nu a fost o lume pașnică, ci una într-o criză absolută și de o violență extremă.
George Moise a avut, probabil, viziunea unei lumi alunecoase, fără valori, fără cunoaștere, fără relații stabile, în care inșii tînjesc în secret după o minune călăuzitoare. Aici, rolul minunii e jucat numai de actori nepotriviți: guvernanți, economiști, servicii secrete, primari, presă, Biserică. Nimeni, însă, nu îmbracă altceva decît hainele noi ale împăratului. Oamenii spun cu jumătate de gură că cred, dar nimic nu-i clintește din așteptarea nesățioasă a unui Mesia care să le dea o identitate și un scop în viață. În acest climat de neîncredere, șmechereală, putere și dorință, singura acțiune capabilă să mai miște mulțimile e ficțiunea. Mai simplu spus, minciuna gogonată, realitatea virtuală, fantoșa dorințelor și ambițiilor nemăsurate și nemărturisite. Nu contează cine o inventează. Odată aruncată în lume, ea devine realitatea ultimă.(...)
Restul articolului, aici.
