Treceam a șaptea, pe atunci verile erau lungi, parcă și soarele era mai blând cu oamenii, iar cu copiii și mai blând, că ne dădea nu doar toată lumina, dar și tot timpul din lume. Nopțile erau scurte, dar dormeam adânc, uneori parcă doar puneam capul pe pernă, clipeam o dată, cât să visez că zbor și când deschideam ochii era deja mâine.
Stai așa, dar tu nu stăteai pe Colentina, ce dracu’ ai căutat taman pe Moroieni, te-ai dus la coadă la butelii? Ei, de butelii îmi ardea mie, n-am zis că era vară, ce era să fac? Luam maidanele la rând, până spre lacul Plumbuita, ba spre cimitirul Andronache, pe la Grinzeanu, ba la depou, ba spre Fundeni, la ostrov. În ziua aia ieșisem fluierând din curte c-o minge drept nadă, poate pică vreunul. N-am așteptat mult.
- Un’te-ci, Costele?
- Mă-c la mamaie.
N-a mai fost nevoie să zică hai. M-am dus. Costel era cu un an mai mare, trecea a opta și spunea cele mai mincinoase povești din lume. Una dintre ele era că avea pașaport, de-aia, dintre toate poreclele, cel mai mult așa i se spunea. Am dat pe rând cu șutul la o piatră, ne-am tot împins, mi-a arătat un tir exact ca ăla pe care-l conducea unchiu-său care-i aducea tot felul de blugi, gumă, ciocolată și jucării despre care schimba întotdeauna vorba când îi ceream să mi le-arate, ne-am abonat la niște mașini mai acătării care au trecut pe lângă noi și uite-așa, am ajuns la bunică-sa, pe Moroieni.
- Georgelei, zice ăsta (așa punea el un i mai mic la sfâșitul numelui, că așa-l striga și mă-sa: Costelei), nu facem și noi un fotbal cu ăștia?
- Da´ nu-mi iau mingea?
- Pfff, păi nu-i știu io?
”Ăștia” erau copiii de pe strada bunică-sii. Tot așa, cam ca noi, dar de la altă școală. Unul era de vârstă cu mine, altul cu doi ani mai mic. Am tras o miuță sub ochii fraților ăstora, niște băietani mai mari chiar și decât Costel. Nu știu câți ani aveau, pentru mine orice era mai mare ca mine era mare. Ăștia mari de aici erau aproape niște bărbățoi, cu vocile dogite, fețele îngurguiate și cu ceva fire sub nas.
I-am făcut bambilici la miuță. Ce mai, mucii hățuri le-am făcut. După ce dădea gol, Costel le făcea în ciudă și venea către poarta noastră alergând ca jucătorii de la televizor, cu capu-ntr-o parte și-ntr-alta și scuipa la fel. Nu mai face așa, Costele, că se oftică ăștia și-mi iau mingea, am vrut să-i zic, noroc cu bunică-sa care tocmai ne strigase că făcuse gogoși, de-alea bune, înecate sănătos în ulei.
- Gata, mă, zice Costel, că v-am scos destul fotbalul din cap.
Unul de colo, cică să le las mingea să se joace ei cât mâncăm noi gogoși. Era minge de 35, galbenă, sărea din șut ca racheta. N-am dat-o.
- Ia uite, mă, ce tare-n gură e blondu´, face unul dintre ăia mari de tot. Bă, Pașaport, la fotbal sunteți tari, da’ la bătaie cum sunteți?
Am încercat să-l iau de-acolo, că cică ne cheamă bunică-sa, dar ăsta a rămas să dea ureche la ăia. Io că hai, el că nu, până la urmă, m-a prostit: noi doi, cu ăia doi.
- Și fra-so nu se bagă? zic. Niciunul din ăia mari?
- Ăia e arbitrii, mă, cum s´să bage?
Îmi părea mie ceva necurat, că prea era ușor, adică io cu unul mai mare împotriva unuia de aceeași vârstă cu unul mai mic și încă cu doi ani pe deasupra, dar cine lasă să scape un așa chilipir. În plus, dacă era ceva, o chemam pe bunică-sa, tanti Zoica, trebuie să le fi fost rușine de ea, că era femeie serioasă, lucra la AGROSEM.
Am șușotit între noi care-l ia pe care, am luat garda și am așteptat semnalul.
Unul dintre ăia mari a început să numere. 3, 2, 1. Înainte să zică ”și”, mi-a tras un pumn în burtă de mi-a luat maul, iar ăilalți doi, tot mari, mi-au sărit în cârcă. Ei mă țineau, ăla micu´ dădea. Costel se pare că se prinsese de figură ceva mai devreme, că o rupsese la fugă spre casa bunică-sii strigând din toți rărunchii:
- Fugi, Georgeleeeeeei!
M-am ridicat din praf năclăit, înecat cu lacrimi mai mult de ciudă decât de durere și am tirat-o și eu. Când m-am uitat în urmă în caz că mă urmăreau, am mai apucat să văd cu coada ochiului cum mi-au spart mingea. Am lăsat și gogoși, și pe Pașaport, și tot și nu m-am mai oprit până acasă.
Ce-ar mai fi de zis? Că nu-i bine să ai încredere în ăștia mari? Sau că dacă ceva pare prea frumos să fie adevărat, nu e? Știți prea bine și voi.
A, și tot azi, 20 august, ca fapt divers, în 1940 Leon Troțki a fost asasinat în Mexic de către un agent al lui Stalin, după ce fusese înlăturat de la putere și exilat de același om mare și de încredere, Stalin.
