Iarna la români

Ca o rudă de la ţară, ca o gripă ce nu trece,

Ca o hoaţă pitulată, ca o vulpe la găini,

A venit şi anul ăsta iarna, anotimpul rece,

La români.

Vine băiatuuuu’, da-i deprimat

Dacă depresia ar fi o vacă grasă elveţiană, pleznind de sănătate, atunci un loc fruntaş în topul preferinţelor dumisale la capitolul pajişti, cică ar fi chelnerii şi ospătarii, că p-ăştia mi ţi-i paşte de nu te vezi. N-am inventat-o eu, scrie la ziar.

Publicitate 4 – Nemiloasele

Trecem azi la mediaplanul B, lăsăm un pic tvc-urile, dar rămânem pe atl şi ne mai aruncăm un ochi şi pe ad-print-uri. Printre multele reclame la beri, cafele, plasme telefoane mobile, medicamente pentru diaree subită, cursuri de engleză, spectacole, ceaiuri etc. pe care le citeşti de nevoie când n-ai altceva de făcut când te leagănă trenul spre casă, e una care zic eu da, dom´le, merită. Reclama este la, tantanaaa, Ahrwin Women´s Detective! Femei detectiv pentru femei care se victimizează (scuze de pleonasm).

Nu vă supăraţi, locuiţi în zonă? Caut calea de mijloc…

Zic unii mai analişti din fire că românii şi-au pierdut ba identitatea, ba scara valorilor. Aşa o fi, dar mie mi se pare că un lucru am pierdut cu siguranţă: firescul. Ne repezim în extreme ca miopii în pereţii de sticlă de lângă uşile culisante. Nu ştiu ce ne-au pus ăştia-n istorie, dar de ceva vreme încoace mergem bezmetici, dar ţepeni, din gard în şanţul opus, de parcă odată cu pătura de mijloc parcă s-a dus şi calea cu acelaşi nume.

Păunescu s-a stins prea devreme…

Păunescu s-a stins prea devreme

Prea degrab´ dintre noi a plecat.

Să fi zăbovit înc-un pic, înc-o vreme,

S-ar fi dus la soroc, cu confrații odat’

     De Ignat.

Kanji și muci

Împărţitul de fluturași, pliante și flyere în Japonia, asta-i una din meseriile tare ingrate. La noi, oamenii, de bine de rău, iau fluturașii, chit că-i leapadă în primul coş fără să-și arunce un ochi măcar în diagonală. Dar aici, îi lasă pe împărtaci cu mâinile întinse și cu spinarea-ncovoiată și trec fără să-i bage în seamă. Guarda e passa. Mai mult, când virează pe lângă omul cu fluturașii, trecătorii își împing umărul dinspre el un pic în mai în faţă și merg câşâiţi într-o parte, ca vulturul în defileu și îşi strâng parcă mai tare mâinile pe lângă corp, de parcă ar împărți ăla bube, nu o nenorocită de ofertă la ridichi. Împărtacul se îndreaptă de şale, cu o figură impasibilă, fără să pară foarte afectat de refuz. Cum ar fi să ia personal fiecare necunoscut care-l ignoră? Unde-ar ajunge?

Publicitate 3 – Fukkai waaaaaaaa!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când zic curry, îmi amintesc de sala de mese de pe vas, care trăsnea în fiecare zi a cel puţin un fel de curry, o chestie gălbuie cu miros înţepător, pe care o turnau indienii lângă orez şi o moşmondeau aşa frumuşel cu mânuţa, deh, oameni economi şi cu chibzuinţă în a vărsa degrab apă nevinovată pe tacâmuri; ai terminat de păpat, nu mai speli decât farfuria, apoi sleorp sleorp dai două limbi şi eşti curat şi pe degeţele.

Acum optsprezece ani

Acum optsprezece ani credeam că la vârsta aia începe totul, fără să fie nevoie să iau nimic de la capăt. Acum o iau de la capăt aproape în fiecare zi, fără să înceapă neapărat ceva.

Lejer, despre bătaie

Am găsit acum câteva zile un articol de-al lui Simion Mehedinţi, intitulat „Un popor care înjură şi bate” şi m-a bătut şi pe mine gândul de unde înclinaţia asta spre violenţă. Mi-am tot bătut capul şi n-am găsit nici un răspuns. O face sau nu parte bătaia din fiinţa noastrrră naţională, e greu de spus. Cert e că în limbă ne-a intrat. N-aţi observat? Deja din prima frază am încasat-o: m-a bătut gândul, iar în a doua mi-am bătut capul. Şi nu sunt astea singurele lucruri bătute la români.

O poveste și atât

Să fi fost pe la prânz. Un metrou din Tokyo mă legăna uşor, ca un tren de plăcere. Mă nimerisem numai bine, între orele de vârf, aşa că vagonul era aproape gol, dar cam cu toate locurile ocupate (inclusiv cele speciale de la capete). Nu eram aşezat, mă atârnasem de o bară, într-un colţ al vagonului, că de acolo se vede cel mai bine spectacolul.

Explicatio

S-au adunat ceva critici la condica de sugestii şi reclamaţii şi nu-i frumos să le ignor ca un responsabil de alimentara. E totuşi un blog democratic, deşi deloc politically correct, slavă Domnului.

Yuino

Nu mă dau în vânt după nunţi, botezuri şi alte ceremonii din genul ăsta care trebuie făcute că aşa e bine, maaamă, că ce-o să zică lumea. Iar tradiţia păstrată de dragul tradiţiei, fără să ştie nimeni prea bine de ce şi cum se face, suferă încet încet mutaţii din ce în ce mai stupide, de se ajunge la monştri de nunţi româneşti cu pinguin, botezuri cu ursitoare kitsch şi alte minuni.

Varză tristă

S-a dus şi piaţa Obor. A auzit primarele că ţăranilor le place la Mall, aşa că a zis gata cu tarabele, facem mall de legume. Emancipare pe toată linia! Cică adio mizerie, de acum comerţ civilizat, adio speculă, de acum cumpărat direct de la producător,  adio comercializare neigienică, o să fie farmacie, nenică! Să fim serioşi, „Oboru´şi schimbă mall-ul, da´ poporul ba”.

Omul care sărută mâna

Fotografia n-a încetat să mă urmărească de atunci. O imagine atroce de care n-am mai putut să scap. Îi mulţumesc autorului, domnului Lazăr Dinu, pentru că mi-a dat acordul să o public aici şi îmi cer scuze pentru că mi-am permis să mai adaug nişte cuvinte, deşi fotografia domniei sale spusese deja totul.

Test grilă fără Dorel

Acum vreo câteva zile, în faţa blocului meu din orăşelul de la ţară, a apărut o echipă de muncitori să sape strada, să schimbe nişte conducte, acum cât e toamna mai blândă şi până nu vine taifunul să le sufle planurile. Povestea are pe alocuri mai multe variante de răspuns, aşa că o să vă mulţumesc anticipat pentru încercuirea variantei care vă face vouă cu ochiul a fi corectă.

Publicitate 2 – Soare şi vitamine

Da, am postat şi ieri, dar mă gândeam să pun şi asta repede până nu se duce vara de tot.

Din ciclul „ştim, n-are nici o logică, da´ noi ne simțim bine”, vă prezint o reclamă la un suc. Nu știu cum e la gust, că n-am băut, dar cred că știu cum arată notițele coregrafului:

Trenule, mașină mică… Nu, nu, nu, pe bune

Au fost odată ca niciodată patru oameni care se întorceau acasă de la Tokyo, printre care unu´, eu. Până la Ito era cale lungă, noaptea se lăsase peste ţinutul cu norii zgâriaţi, aşa că cei patru s-au hotărât să ia shinkansenul, a mai rapidă caleaşcă, cu cai putere mai mult şi mai învăţaţi. Shinkansenul nu merge până la ei la ţară, de la Atami la Ito trebuie să schimbe trăsura, dar, prevăzători, oamenii şi-au luat bilete trebuincioase de la tonomate până la destinaţia finală.

Cei care salvează planeta

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi dacă ne-am trezi într-o dimineaţă şi lumea noastră, aşa cum o ştim, n-ar mai fi acolo unde am lăsat-o înainte de culcare? Din fericire, asta n-o să se întâmple niciodată, cel puţin nu atâta vreme cât vor exista ei: cei care salvează planeta!

La vremuri noi, grătare noi

Acesta este un post mai personal. Păstrează cumva nostalgia grătarelor turbate de odinioară, din curtea din Colentina, devenite deja file de istorie, cronici scrise cu grăsime născută din jertfa oilor care au îmbrăcat cămaşa sărată a pastramei, cu suc de ciupercă îndopată cu unt şi caşcaval pentru îndestularea vegetarienilor şi cu vin roşu întru împăcarea tuturor mesenilor. Weekendul trecut a avut loc grătarul anual de la pensiune, când prietenii care îşi pot lua liber se adună de prin toate prefecturile, aşa că se cuvine să ţintuiesc şi acest moment întru neuitare pe blog.

31 august 2010/ Publicitate 1 – Am boală pă mine

Să luăm o binemeritată pauză de publicitate.
Înainte să dăm play şi să ne încântam ochiul cu o inegalabilă reclamă, e nevoie de nişte mici explicaţii. Reclama este la Aflac, unul dintre marii asiguratori din Japonia. În imagine, avem un bătrânel simpatic care cântă cu voioşie:

Eu am un vis…
Eu am o dorință…
Şi eu am… o boală cronicăăăăă!

21 August 2010/ Dancing babe(s) – compunere de vacanță-

Vara, la japonezi li se dau artificii, să mai uite de necazuri. E tradiţie. Au fost şi la noi în oraş. Au venit de la primărie, de la pompieri, de la privatizaţi şi au pus toţi mână de la mână, au cumpărat artificii şi le-au slobozit pe cer, să se uite lumea-n sus să zică viaţa-i frumoasă, să se încânte ca pisica de-o alergi cu lanterna pe perete.

31 iulie 2010/ De-ale gurii cu ochii migdalați

Încercam acum ceva vreme, într-o discuție cu o prietenă din țară să ne dăm seama cam care-i diferența dintre prețurile de aici si de acolo. Și mă-ntreabă ea de colo, ca omu´care știe rosturile casei: Pai ia zi, cât e pâinea la voi? Ăăă…noi n-avem pâine, noi avem bol de orez… am răspuns eu, dându-mi seama că de fapt n-am prea atins această temă fundamentală în arta lumii: când trece dragostea prin stomac, ce găsește acolo?

10 iunie 2010/ Toț´fură, dă-i dreacu´!

Pe peronul din Shinagawa, Tokyo, într-o zi normală, cu aglomeraţie normală. Mă duc şi eu ca tot omul obosit la tonomatul cu sucuri, ceaiuri, cafele, băuturi energizante, complexuri de vitamine, să-mi încarc bateriile. Bag fisele (una sută zece yeni) să-mi iau o chestie cu vitamina C şi nişte B-uri, apăs butonul şi cad vreo patru sticluțe. Era stricat tonomatul.

4 iunie 2010/ Dragă cinematografule românesc

E posibil să mă fi uitat. Te înţeleg perfect, ai şi tu atâtea pe cap: festivaluri, interviuri, proiecte peste proiecte…
Să-ţi spun puţin despre mine. Cu ce să încep? Am undeva între, hm, 24 şi 45 de ani (mă mai numesc ăştia prin briefuri „segmentul dinamic al targetului”), am terminat o facultate, poate chiar două, e posibil să fi făcut şi nişte mastere din inerţie aşa, mai ies pe afară într-o vacanţă. Apropos de mizeria din ţară, nu pot să zic că m-am resemnat de tot, dar nici nu le mai pun pe toate la inimă, încerc cumva să mă imunizez, să am grijă să nu mă atingă prea tare şi prea multe. Încerc, aşadar, să duc o viaţă normală. Evadez în weekenduri cu prietenii, mai reuşesc să mă bucur de un răsărit, de un concert, nu citesc chiar totul de pe internet, mai foşnesc uneori paginile unei cărţi şi poate dacă aş avea ceva mai mult timp, l-aş petrece cu copii mei. Şi nu, nu ascult manele.

24 mai 2010/ O zi obişnuită

Pentru că tot se poartă poveștile din trafic, am şi eu una scurtă care mi se întâmplă destul de des. Deşi mă mai deplasez uneori învârtind volanul, principalul mijloc de locomoție rămâne bicicleta.

21 mai 2010/ Obama şi taximetrista

Yokohama, seara târziu într-un taxi. Doamna cu mine cuminți pe bancheta din spate, la volan o zdrahoancă de femeie cu brațe de șofer de tir turc și voce pe măsură, ca scoarța de copac. Se vede de la o poștă că are chef de vorba și mai are și un tic în sensul asta: încheie fiecare enunț, mic sau mare cu „ne?…”, ceea ce ar însemna așa un fel de: „nu-i aşa”, „nu?”. Ne-ul asta cere o confirmare, o continuare, un semn ceva din partea interlocutorului, un fel de zic și io mai zi și tu, că mai zic. La fiecare ne se și apleacă într-o parte și înclină capul ca și cum s-ar întoarce spre noi, dar nu, geana-i la drum, ce dracu´ nene, că doar nu conduc de azi de ieri…

17 mai 2010/ Din moştenirea dacă: barză, brânză, varză, viezure, mânz, maidanezi, ipocrizie

Cu riscul de a-mi pune în cap toate miloasele şi „iubitorii de animale” aaaaaaaawww, trebuie s-o zic şi p-asta.
Acum fo trei zile, au dat aici la televizor o ştire despre un nene din Tokyo, dl. Hifumi Kato, care dădea de mâncare pisicilor vagaboande. Da există şi-n Japonia aşa ceva. Că să fim sinceri, toate pisicile sunt vagaboande, că dacă stai la casă şi ai pisică, nu-mi spune mie că nu-ţi umblă aia prin tot cartierul. Dar altfel, animal nobil. În fine, să revenim la ştire.