Dacă sunteți dintre aceia care se gândesc că i-o fi făcut oaia ceva, eu vă zic, dar povestea tot despre bunicul rămâne. N-a stat, aia a făcut. Degeaba a prins-o bunicu-meu între picioare, chircit pe scăunel, aia s-a tot foit, s-a răscrăcărat aiurea și i-a mai și împușcat două-trei căcăreze în găletușă. Pe bunică-meu l-au luat dracii ăia mari, a apucat-o zdravăn de lână, a întors-o pe mițoasă, i-a luat nasul în gură, l-a mușcat cu sete așa, plin de muci cum era, și pentru că nu se răcorise de tot, a dat și cu oaia de pământ. Săraca a icnit și a început să-și dea ochii peste cap și bunicu-meu a strigat în jur să-i aducă cuțitul s-o taie, că mult nu mai avea.
De câte ori îmi zicea maică-mea povestea asta cu oaia, râdea doar pe jumătate, că trebuie să fi arătat tare caraghios ditamai bărbatul mușcând o oaie mucioasă la nervi, dar îi părea rău și de bietul animal și deși mama era acum om în toată firea și-și snopea și ea copilul după cum apucase, parcă încă îi era frică de bunicu-meu să nu apară de pe lumea cealaltă să-i ardă vreo două.
Aprig om bunicul, se-aprindea repede, că viața-i scurtă, nu-i timp de chibzuit. Într-o noapte, când s-a trezit să se ușureze pe după casă, așa adormit cum era, l-a dibuit pe unul că i se furișase înainte. Bă, zice, care dracu´ești? Ăla, nimic, dar vedeți voi, pesemne își pusese în minte să-și bată joc de el, că îi copia fiecare mișcare. Cât să-i fi luat sângelui să-i ajungă la cap, nici o secundă. Bunicul nu s-a uitat că ăla era mare și negru, de două ori cât el, a ridicat mâna să-i ardă una, să-l facă una cu pământul, mama lui de nemernic căruia-i arde de glume în crucea nopții. Și la el în curte! Ăla la fel, mâna sus.
Nu-ți e rușine, mă, ridici mâna la mine, a zis bunicul și a vânturat pumnii și mai tare prin aer. Nemernicul, și el, ca-n oglindă. Bunicul s-a tras înapoi. Necunoscutul la fel. Aaa, ți-e frică, a zis bunicul și a făcut un pas înainte. Ăla după el. Și s-a tot luptat așa bunicul cu necunoscutul fără să se atingă, până când, obosit și transpirat, a ridicat ochii și a rămas așa, cu ei în sus. Era o noapte senină, din cer atârnau ciorchini de stele și deasupra lor luna plină, care-i făcuse bunicului un frate geamăn cu care să se ciondăne. Bunicul s-a dus la culcare, zicându-și că bine-i că nu-s doi ca el pe lume, că uite ce scandal ar fi ieșit și abia așteptat să se facă dimineață, să le spună copiilor cum s-a bătut el azi-noapte cu propria umbră.
Dacă vă mai zic că bunicul a făcut amândouă războaiele mondiale și între ele zece copii, mă credeți pe cuvânt că era un om care nu prea avea timp de pierdut. Acum, că v-ați făcut cât de cât o idee cam despre ce fel om era, zic că vă e ușor să vi-l închipuiți întrând în cancelarie, la unul dintre unchii mei la școală, cel mai mic parcă, să-l întrebe pe diriginte cum merge fiu-său cu învățătura. Foarte bine, zice profesorul, ia uitați, are numai patru și cinci, desfășurând foile catalogului ca un negustor de pânzeturi fine. Uitați, patru la limba română, cinci la matematică, numai note bune. Mai are și un trei, aici la istorie, un doi la biologie, dar în rest, numai patru și cinci. Bunicul s-a albit, a tușit scurt și a ieșit din cancelarie fără să salute.
S-a dus glonț acasă. Până s-apuce unchiu-meu să deschidă gura, l-a și luat la poceală. Patru și cinci, mă? De-aia te-am trimis la școală, să-mi vii cu patru și cinci? Ia și pentru doi la biologie. Na și pentru trei la istorie! Și m-a luat și profesorul la bășcălie, cică note bune! Astea-s note, bune, mă?! Anul trecut îmi veneai cu nouă și zece, cu cine te-ai înhăitat, mă?
Unchiu-meu, cum am zis, ar fi vrut să îngaime ceva, dar n-a apucat, că bunicul n-avea urechi de auzit. Când i-a mai obosit mâna, parcă a început să audă printre Stai, tatică și Nu da, că s-a făcut nușce reformă și că așa-s notele acum.
Era 1952 și așa cum îl imita umbra pe bunicu-meu, așa se luase și România după Uniunea Sovietică și trecuserăm și noi la sistemul de notare de la 1 la 5. Nu mult, vreo cinci ani până în ´57, când am revenit la cel vechi, până la 10.
M-am lungit. Dac-ar fi citit bunicu-meu textul ăsta ar fi dat cu el de pământ de la primul paragraf. Zi, dom´le odată, ce-ai de zis! Ce treabă are oaia, cu umbra, cu câți copii am făcut și cu notele? Zi-le la oameni ce-ai de zis.
E text de promovare, tataie, i-aș fi răspuns, nu poți să întinzi mâna așa la lume fără o poveste, două. E un site pe nume goodreads, unde oamenii dau note la cărți. Mă rog, nu note, stele și nu-s toți profesori, dar dau. Și foarte bine că dau, să fie totul la vedere. Le zic la oameni că le las aici și aici linkul cu catalogul, că e 2024 , pardon 2025 deja, lasă lumea impresii, comentarii, review-uri și ratinguri la hoteluri, produse și servicii, de ce n-ar face la fel și la cărți? Dacă le-a plăcut, dar mai ales dacă nu le-a plăcut, să dea și acolo câte stele zic ei că merită cartea și dacă vor, pot să lase și câteva cuvinte.
Iar matale, tataie, dacă ai internet pe lumea cealaltă și intri pe goodreads, să nu mă iei la cafteală când ne-om întâlni că mi-au dat puține stele, că e sistem de notare ca la sovietici, de la 1 la 5.
