Adrian G. Romila, Dilema, 8 Mai 2025
”Cu Boran, dumnezeul subteran, George Moise chiar „a dat” o „poveste bună”, o anti-epopee eroică și comică. Nu e de crezut, dar e de apreciat estetic, o merită pe deplin.”
Savu Popa, Cosmin Perța, Eugen Cadaru și George Cornilă sînt cîțiva dintre cei care au abordat, cu mai multă sau mai puțină fantezie, utopia/distopia ca proiecție imaginară a prozei lor. George Moise, autor încă puțin cunoscut la noi (cu prezențe publice destul de discrete, dat fiind că trăiește în Japonia), se înscrie și el pe această linie și cred că nu exagerez dacă numesc Boran, dumnezeul subteran drept romanul care-i va face de-acum un loc onorabil în literatura autohtonă de dată recentă.
Apropiat ca tematică mai degrabă de Liviu Surugiu, cel din Sevraj (combinație între thriller „cu servicii”, proză minimalist-existențialistă și parabolă metafizic-ortodoxistă), romanul lui George Moise e o halima cu puternice implicații sociale, religioase și politice, o insolită satiră contemporană (se recunosc ușor situații și nume din actualitatea națională) gîlgîind de umor și de surprize narative, plină de personaje memorabile, de replici argotice tușante și de scene cu mare potențial dramatizabil.
Cinci studenți la UNATC, la regie, montaj și scenaristică, împreună cu un prieten priceput la toate, hotărăsc să-și provoace unul dintre profesori printr-o glumă: să realizeze un așa-zis documentar (un „mockumentary”) despre o foarte veche religie care ar fi existat pe teritoriul României mult înainte de epoca fierului și pe care creștinismul ar fi făcut-o dinadins uitată, înfricoșat fiind de puterea și răspîndirea ei. Vestigiile acestei religii ar fi fost descoperite întîmplător în Borănești, un sat nu departe de București, și ar fi constat în cioburi de „borane” (tuburi ceramice asemănătoare olanelor) și-n cîteva texte misterioase care vorbesc despre o divinitate matriarhală, Boran, o Mamă ancestrală a tuturor elementelor și ființelor din univers. Desigur, vestigiile au fost produse pe loc din ce s-a găsit la îndemînă (vaze, țigle de acoperiș, oale de lut), au fost îngropate dinainte și „dezgropate” de pretinși arheologi filmați la fața locului, surprinși live de camerele studenților cu tot cu declarațiile aferente.
Inteligentă, originală și nevinovată în intenție, gluma scapă din folderele autorilor pe ecranele televiziunilor populare și declanșează o apocalipsă națională: ortodocșii rigoriști se revoltă, BOR ripostează public, cetățenii se împart în tabere și protestează violent în stradă, talk-show-urile fierb, serviciile secrete, poliția și armata sînt nevoite să intervină pe toate căile pentru a potoli haosul. Eminențele cenușii ale celor mai secrete dintre instituțiile din România, responsabile din umbră de tot ce s-a petrecut și s-a manipulat înainte și după 1989 (doi ofițeri, maiorul Petrache și creierul tuturor, Boierul, un bătrîn spion însoțit de o maimuță ca indispensabil – și simbolic – animal de companie), trebuie să rezolve urgent situația, degenerată într-o nedorită chestiune de securitate națională.
Cei șase tineri pasionați (de filmele lui Lucian Pintilie, de francize fantasy, de literatură, de religie și de istorie) sînt ridicați de pe stradă și arestați fără prea multe explicații, apoi șantajați cu cele mai ascunse dintre tainele lor personale, sînt închiși într-un buncăr superdigitalizat și hiperconectat și obligați să dea realitate ficțiunii pe care o improvizaseră. Rămas din motive misterioase în cinci și presat puternic de claustrarea nu tocmai prietenoasă, grupul trebuie, practic, să inventeze o nouă religie, boranismul, cu dogme, obiecte și cărți sfinte, și să susțină că documentarul lor a revelat, de fapt, ceva cît se poate de veridic.
Implicațiile continuă „afară”: președintele, premierul, miniștrii, partidele, Patriarhul, episcopii opozanți, reprezentanții celorlalte culte, primarul, preotul și micii oligarhi din Borănești se agită și-și dispută noile aranjamente, în timp ce nebunul satului devine noul sfînt profet, patronînd un fel de spațiu sacru creat ad-hoc, cu templu, discipoli și adepți. Printre toate se inserează discret și micile drame din viețile protagoniștilor, care se ramifică și se intersectează neașteptat, dezvăluind adevăruri dureroase care schimbă configurația trecutului și a prezentului.
Dincolo de comicul gros și demitizant, de dinamica bufă a epicului și de șarja caricaturală evidentă, romanul lui George Moise vorbește despre vulnerabilitățile noastre de totdeauna. Aderența oarbă la ideologii viciate, dorința de putere și de control, violența socială, fascinația morbidă pentru comploturi și scenarii pot fi subsumate credinței iraționale în iluzii și mai ales în iluziile pe care le inventăm noi înșine. Realitatea unei iluzii e direct proproțională cu credința investită în ea, o spune, la un moment dat, Alex Dimca, unul dintre protagoniști: „Zeii adevărați sînt ăia în care oamenii cred. Ceea ce îi face adevărați, reali, nu e existența lor, ci credința în ei. Ce vreau să zic e că dacă le dai niște povești bune, oamenii nu doar că o să creadă în Boran, o s-o și iubească, că e femeie pe deasupra!”.
Cu Boran, dumnezeul subteran, George Moise chiar „a dat” o „poveste bună”, o anti-epopee eroică și comică. Nu e de crezut, dar e de apreciat estetic, o merită pe deplin.
