Ioana Hodor, în Observator Cultural Nr. 1216, din 18-07-2024
”În povestirile lui George Moise te trezești citind. Înainte să te dumirești cu adevărat de subtilitățile narative și tematice, ceva te trage în lumea întîmplărilor stranii, a umorului neașteptat, a diferențelor aparent ireconciliabile pe care autorul le punctează cu atîta blîndețe, încît lectura lui devine un pansament peste rana pe care toată lumea o vede de necicatrizat – prăpastia culturală dintre Occident și Orient.
Adoptînd perspectiva unui gaijin, așa cum denumesc japonezii străinii veniți pe teritoriul lor, naratorul-personaj relatează episoade din viața cotidiană care expun, cu o ironie fină și jucăușă, experiența celui care trăiește în Japonia fără să facă parte cu adevărat din ea. Această poziție a Străinului îi oferă personajului-narator privilegiul observatorului – al celui implicat în societate, dar neintegrat în ea, care poate să adopte o privire sceptică și lucidă, de o duioșie contradictorie față de ciudățeniile care îi ies în cale.
Cu o structură ușor de digerat, alcătuit din zece proze scurte și șapte proze foarte scurte, volumul se așterne în fața cititorului într-un stil hipnotic, lansînd provocarea jocului de cuvinte și a metaforelor bine plasate, dezvăluind o retorică bine gîndită, captivantă, dar nepretențioasă.
Pendulînd între descrierea secvențelor cu o precizie ce trădează arta șlefuirii narative și schițarea lor din cîteva tușe de o frumusețe ambiguă, autorul reconstruiește fragmente din viața cotidiană japoneză cu răbdarea unui adevărat șlefuitor de cuvinte. Fiecare dintre personaje are o structură care trădează, într-un final, inadecvarea, scoțînd la lumină tumultul interior printr-un gest, un gînd, o senzație pe jumătate exprimată. Fie că este vorba despre femei seducătoare prin misterul și caracterul lor impunător (așa cum găsim în Provizoriu, Momoka ori Mon Rêve) sau de bărbați ce cad ușor în ridicol prin acțiunile stîngace (Makoto din Moartea unui funcționar sau Kubodera din Cuțitul ruginit), galeria personajelor se încheagă armonios, reiterînd uneori o poveste de dragoste ratată, trăită în trecut sau desincronizată, care accentuează sentimentul de înstrăinare. Acesta este firul roșu pe care George Moise construiește, tratînd teme sensibile, dar prezente în spațiul japonez, precum relațiile problematice de familie, sinuciderea, morțile stranii, poveștile cu spirite și fantome sau sexualitatea și senzualitatea reprimate.
Fără să dezvălui integral subtilitățile pe care doar lectura proprie le scoate la iveală, am ales cîteva elemente din prozele scrise de autor care constituie fîșiile ce compun, asemenea unui quilt, stilul inconfundabil al lui George Moise.
Spații liminale aduse la viață
Fie că vorbim de unul dintre cele zece microuniversuri pe care George Moise le creează sau de polaroidele narative constituite din cele șapte proze ultra scurte, spațiile care invadează textul reprezintă geografii ale singurătății și ale izolării – de la orașe pustii, cu afaceri în faliment, balustrade învelite în cauciuc și pisici sedate, la baia unei școli generale în timpul unei serbări sau la poduri de pe care se comit sinucideri.
În Provizoriu ni se dezvăluie un oraș straniu, aproape părăsit, în care senzația de inconfortabil se insinuează încă de la primele fraze. Modul în care textul e frazat conturează o ambiguitate amplificată de singurătatea personajului, un străin venit într-un loc necunoscut, din ale cărui culori au rămas doar umbrele. Aici, ingeniozitatea autorului se impune prin plasarea strategică a unui personaj feminin, misterios, care atrage atenția prin contrastul pe care îl creează fundalul tern al orașului. Acolo unde sugestia cîștigă teren în fața descrierii explicite, schimbarea de perspectivă se produce subtil, iar viața urbană revine sub semnul adulterului comis în umbra unei soții absente și dezinteresate: „Orașul prinsese culoare, ca obrajii unui copil care se joacă în soare. Timpul trece mai ușor vara, mănînci mai puțin, bei mai mult, seva care curge prin lucruri e ceva mai diluată și parcă și oasele oamenilor se golesc de măduvă și se umplu de ușurătate“.
Imaginea personajului explorator, al cărui interes e suscitat doar de tînăra japoneză, se evidențiază prin contrastul cu spațiul lăsat în paragină. Folia cu bule în care sînt înfășurați stîlpii, pisicile sedate pentru a fi mîngîiate și dispariția bătrînilor anunțată prin megafon sînt semne plasate ingenios, într-o notă prevestitoare care își dezvăluie implicațiile abia la final. Pe tot parcursul textului se simte delimitarea dintre Străin și ceilalți, masa anonimă, difuză, care rămîne în conul de umbră al indicibilului. Iar dacă magia stă în ochii privitorului, atunci și deziluzia izvorăște din aceleași locuri. Ceea ce înainte părea ademenitor prin senzualitate își pierde din prospețime privit la o distanță în timp, însă autorul reușește să unduiască frazele cu atîta iscusință, încît te lași sedus chiar și în absența prezenței feminine: „E știut lucrul că japonezii iubesc munca orbește, cu aceeași încăpățînare și zădărnicie cu care vrei să îndrepți un copil prost-crescut sau cu care iubești un animal care nu poate fi îmblînzit. Îl apuci, el ți se zvîrcolește în brațe, te zgîrie, pe unii îi devorează cu totul. Îți lasă urme“.
De altfel, ambiguitatea utilizată ca procedeu principal în structura narativă folosită deschide calea interpretărilor, iar textul își dezvăluie rotunjimile prin circularitatea simbolurilor prezentate – balustrada chiar este pentru bețivi, iar personajul este unul dintre ei, amețit de prezența feminină mistică, o anima japoneză trădată prin cuvintele unei bătrîne: „Îți seamănă, i-a zis străinului femeia în vîrstă“. Sentimentul de evadare din mundan se dovedește, pînă la final, a fi o escapadă proprie din realitate, din viață, iar finalul deschis ridică întrebarea dacă anunțul despre dispariția bătrînului nu era, de fapt, o premoniție.
Tradiție și superstiție
Așa cum era de așteptat, tradiția și mecanismele ei învechite devin un punct sensibil din perspectivă tematică, iar naratorul nu scapă nici o ocazie să dezamorseze practici și ritualuri japoneze privite cu cea mai mare seriozitate. În Zeița de pe deal, pe care o consider chintesența stilistică a volumului de față, are loc cea mai vizibilă ciocnire dintre cele două moduri de a fi în lume – estic versus vestic, rigid și serios versus flexibil și jucăuș.
Privindu-le dintr-o perspectivă rațională și ușor derizorie, occidentalul își demască rădăcinile printr-o atitudine mai degrabă sfidătoare, în ciuda statutului de străin care definește fiecare personaj principal al prozelor din volum: „Mai tîrziu, în parcare, Akiko a făcut plecăciune după plecăciune, eu la fel, prin imitație, cum făceam cruci cînd eram mic, luîndu-mă după armata de babe din biserică; m-am aplecat de m-a durut spatele“. În această narațiune romantică și familială e interesant mai ales modul subtil prin care Străinul este infuzat, treptat, de credințele și superstițiile japoneze. De la negare absolută și luare în derizoriu, personajul ajunge să manifeste, pe lîngă o reținere firească, un soi de reverență față de aspectele ce țin de domeniul supranaturalului: „…la filmele cu fantome, să nu contați pe mine. […] Astfel de neîmpăcări cu destinația, care n-au parcurs complet traseul viață-nimic, atîrnate de o pieliță de destin, într-o falie a timpului, de unde rîcîie abia perceptibil suprafața spectrului nostru vizibil, n-au cum să existe, nu trebuie să existe. Numai gîndul că prezențele astea ar putea fi reale îmi dădea fiori reci și mă sufoca la propriu“.
Fiind vorba despre o familie tradițională, deținătoare a unui ryokan, „un soi de han în care oaspeții regulați devin aproape prieteni, alții, mai scorțoși, un fel de rude pe care trebuie să le suporți“, prezența ritualurilor este indiscutabilă, iar nerespectarea lor este de neiertat. De aici și dinamica tensionată dintre Akiko, soția lui Arekkusu-san (echivalentul japonez al lui Alex), și acesta, tensiune care se manifestă printr-o alternanță alcătuită din momente sobre și amuzante, care asigură echilibrul și ajută la fluidizarea construcției narative.
Acțiunea e relativ generică – un străin venit într-o familie japoneză ajută la treburile casei, are conflicte cu socrul conservator, ascultă poveștile clienților frecvenți și își provoacă soția prin rațiunea impusă acțiunilor sale, care sfidează contextul tradițional. În urma cîtorva întîmplări inexplicabile, cu tentă supranaturală, străinul se lasă cucerit de practicile îndoielnice menite să-i redea infertilitatea soției sale. Într-un final, supranaturalul seduce.
Cu toate că e rezumată simplist, povestea capătă farmec prin stilul pe care arhitectura narativă aparent simplă îl prezintă de la început. Modul în care străinul se descrie în lumea de care nu aparține depășește granițele narative și pătrunde organic în imaginarul cititorului prin sentimentul natural al inadecvării: „Eram mascota ryokanului, străinul vorbitor, maimuța jongler; de obicei veneam, spuneam cîteva cuvinte în japoneză, aveam grijă să nu dau cu bîta în baltă, stăteam frumos așezat în seiza, răspundeam la aceleași întrebări legate de România sau dacă pot să mănînc mîncare japoneză și ieșeam elegant din scenă“. Textul este traversat de personaje ce devin reprezentanți ai unei lumi la care cititorul privește abia printre gene. De la doamna Miyasato, o sunakkuno mama, „figura maternă a hostesselor pe care le păstorește, […] dar și mama clienților care trag noapte de noapte în taverna ei, ca niște copii care, de frică să nu viseze urît, vin în camera mamei cu pătura tîrîș după ei“, la taximetriștii Hammamoto și Sasaki, „niște antonime umane“, pe care autorul îi descrie în maniera contrapunctică din Grasul și slabul al lui Cehov, toți sînt prezentați într-o manieră ce se îndepărtează de stereotip mai ales prin umor, fiind „o frescă vie a istoriei Japoniei nocturne din ultimii cincizeci de ani“.
Fără îndoială, George Moise reușește să creeze o atmosferă cinematografică prin cuvintele puține, dar tonice cu care conturează cadrul. Oamenii de hîrtie ascund, sub semnul cizelării, emoții profunde, distilate în interioritatea lor aburindă. Senzualitatea, dorințele reprimate și apoi manifestate intens, așa cum le regăsim în Mon Rêve sau Momoka, constituie o contrapondere tematică pentru prozele cu tonuri mai întunecate, care tratează sinuciderea (Moartea unui funcționar, Ramen Museum, Pace), tatăl absent (Tata) sau mort (Maya – Wine bar and tapas), despărțirile (Everything Will Be Alright). În textele sale, autorul aduce ceva din realismul magic, din tehnicile lui Italo Calvino din Dacă într-o noapte de iarnă un călător, din Lost In Translation regizat de Sophia Coppola și din Vreme ciudată la Tokio a lui Hiromi Kawakami, toate pendulînd de la specificitatea tărîmului pe care îl descrie, pînă la universalitatea sentimentelor și a episoadelor expuse. Familia, iubirile și revizitările permanente ale trecutului din diferite ipostaze fac din această carte de proză scurtă o experiență particulară a inadaptării, care înlocuiește inconfortabilul cu inconfundabilul. Într-un final, lectura îți lasă acel sentiment de wabi-sabi, frumusețea imperfecțiunii, iar trimiterile subtile de la o pînză narativă la alta coagulează textele, altfel disparate, sub umbrela unor tematici diverse, revizitate constant din diferite unghiuri.
În afară de o reverie narativă foarte bine articulată, ce e, pînă la urmă, Kanashibari? Pe lîngă explicația primară a cuvîntului, adică momentul în care ești vizitat de spirite sau alte creaturi în somn, e bătălia dintre tradiția decadentă și contemporaneitate, revenirea circulară și imperfectă la temele inadaptării, familiei, iubirii și relațiilor sociale. Nici nu contează dacă este vorba despre începuturi sau sfîrșituri, lucruri prinse in medias res sau capturate fugitiv în proze abia schițate. Textele curg ca mișcarea pensulei în realizarea unui ensō, simbol ce trimite spre o contemplație a sinelui autentic – un lucru cum nu se poate mai potrivit pentru personajele străine, care intră, voit sau întîmplător, în această confruntare cu autenticitatea într-o lume complet diferită de a lor.
Prozele lui George Moise împămîntenesc ritualurile într-un context actual, în care superstițiile legate de apariții, vise, spirite sau fantome se reactualizează prin ironie și umor, întorcîndu-se ca să-și ceară drepturile și locul în lume. ”
Articolul, aici
