Poate că nu aș fi scris despre cartea lui George Moise, deși mi-a plăcut mult de la prima lectură. Dar, cu cît trece timpul, cred că acest roman ar trebui să se bucure de un public mult mai numeros. Și cred, în același timp, că nici una dintre prozele apărute în ultimul an nu e mai „românească“, mai caracteristică, mai definitorie și mai crudă pentru timpurile pe care le trăim. Romanul Boran, dumnezeul subteran este cea mai bună definiție a României „moderne“.
Oriunde s-ar afla, un scriitor va avea mereu statutul unui emigrant.
Precum între patria natală și țara de adopție, identitatea sa va fi într-o permanentă suspensie, între realitate și ficțiune.
”Boran, dumnezeul subteran” este romanul de debut al scriitorului George Moise, o distopie plasată în spațiul românesc, scrisă cu mult umor și stil alert, o satiră care te ține cu sufletul la gură pînă la sfîrșitul celor aproape 400 de pagini. Apărută de foarte curînd la Editura Curtea Veche, cartea a avut lansări la București și la Brașov zilele trecute, cînd autorul, care trăiește din 2008 în Japonia, a fost în țară și a venit și la Radio Romănia Cultural să ne vorbească despre acest roman. În emisiunea Revista Literară Radio, a vorbit cu Georgeta Drăghici despre cum s-a născut ideea cărții, cine este Boran, de ce a scris o distopie religioasă, cum a îmbinat narativitatea cu lirismul, comicul aproape caragialian cu lirismul și reflexivitatea.
”Boran, dumnezeul subteran e o fantezie neagră”, spune criticul Bogdan Crețu, ”șarja este evidentă, pamfletul e mustos, George Moise are o vervă narativă aparte, dar și spirit ludic și umor”.
— Domn’e, io nu cred. A mai fost așa acum nește ani pîn’ Pantilimon o furtună și să rupsese o cracă-ntre blocuri și ieșise așa ca un isvor dîn pămînt. Și să strînsese lumea ca la urs, că acolo un’ să rupsese craca, pă copac, cică să vedea Fecioara Maria, cum stă ea ca-n icoană, cu capu-ntr-o parte, așa vedea ei. M-am dus și io, m-am uitat dîn toate părțili și n-am văzut nimic, doar, cum să zic, zdrelitura cum să rupsese craca pă nod și să uita babele la nodu’ ăla și una vedea ba un ochi, ba nasu’, alta ’cea că e pruncu’, ba-ncepuse s-adune apă cu sticlele dă plastic că cică erea tămădău… tămăduitoare d-asta. Așa cum erea, tulbure, nomoloasă, o lua lumea și-o bea, băi nene… Of, că multă lume proastă, n-ai văzut. Ba o bea, ba-și dedea pă la reumatism, pă unde nu-și dedea. Fo zi a ținut minunea, pan’ a venit ăia dă la apă și canal, a alungat lumea și-a închis locu’ că cică plecați dracu’ d-aci că s-a spart o țeavă și dup-aia n-a mai văzut nimeni nici pă dracu-n copaci. D-aia zic. Io nu cred că-i sfînt. Un sfînt e, cum zic, te sfătuiești cu el, te-nvață, îți spune ce să faci dacă ai un necaz, o cumpănă, o...
- Vezi tu, Petrache, spunea odată un om înțelept: "În perioadele de pace, omul se prostește și înfloresc științele oculte, teoriile conspirației, șarlatanii veșnicei tinereți și ai vieții fără de moarte." Iar perioadele de pace, dragule, sunt perioade de rahat, ca acum, când trebuie să facem eforturi tot mai mari să explicăm lucruri tot mai simple. Uite și tu la ce s-a ajuns: să se dezbată public dacă Pământul e plat sau rotund. Stupid. Când facem eforturi mici să explicăm lucruri foarte complicate, ehe, atunci știm că trăim vremuri de glorie. Ferice de cei ca noi, că au de lucru tot timpul: în vremuri de rahat, să le facem de glorie, și în vremuri de glorie, să le facem de rahat.
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
Seara, când pui capul pe pernă, știi exact cine ești. Știi exact ce-ai făcut. Câți bani faci. Că n-ai avut dreptate, că ai mințit, ai înșelat și-ai furat. Știi exact când ai fost laș, abject, lingușitor, meschin, ridicol, slab sau josnic, când ai fost exact ce ai judecat. Știi cu precizie când ai fost toate astea, dar ai tras cu dinții să demonstrezi contrariul. Problema ta e că seara, când pui capul pe pernă, nu ești nimic din ce-ai pretins că ești.
„Boran, dumnezeul subteran” e o istorie contemporană alternativă, care se petrece într-o Românie post-adevăr a zilelor noastre, o tragi-comedie cu personaje inspirate din politicul și clerul prezentului. Romanul descrie traseul de la o farsă la adoptarea unei religii de stat și e gândit pe principiul unui bulgăre de zăpadă care se rostogolește în sens invers, de jos în sus, până la instituțiile de la vârful statului.
Boran, dumnezeul subteran de George Moise - Până la această carte eram convins că România n-are vreun autor de tip Saramago, unul care să ducă un scenariu absurd pe toate planurile, să arate cum X afectează totul. Răbdare, atenție la detalii, imaginație. L-am citit pe Moise cu multă invidie și oftică. Capacitatea de a scrie și amuzant, și coerent, și autentic… wow. Bravo lui, ce să zic. Am râs. Nu prea râd când citesc cărți, dar la asta am râs. Tare mult mi-ar plăcea să se facă un serial după Boran. N-ar bate cartea, dar merită încercat🐒
Dacă sunteți dintre aceia care se gândesc că i-o fi făcut oaia ceva, eu vă zic, dar povestea tot despre bunicul rămâne. N-a stat, aia a făcut. Degeaba a prins-o bunicu-meu între picioare, chircit pe scăunel, aia s-a tot foit, s-a răscrăcărat aiurea și i-a mai și împușcat două-trei căcăreze în găletușă. Pe bunică-meu l-au luat dracii ăia mari, a apucat-o zdravăn de lână, a întors-o pe mițoasă, i-a luat nasul în gură, l-a mușcat cu sete așa, plin de muci cum era, și pentru că nu se răcorise de tot, a dat și cu oaia de pământ. Săraca a icnit și a început să-și dea ochii peste cap și bunicu-meu a strigat în jur să-i aducă cuțitul s-o taie, că mult nu mai avea.
„Aduce atât de tare a scenariu, că ar fi și păcat să nu fie ecranizat.”
„Japonia, deși pare destinația, nu e decât punctul de plecare al unei călătorii către insulele, încă neexplorate îndeajuns, din adâncurile fiecăruia dintre noi.”
Ioana Hodor, în Observator Cultural Nr. 1216, din 18-07-2024
”În povestirile lui George Moise te trezești citind. Înainte să te dumirești cu adevărat de subtilitățile narative și tematice, ceva te trage în lumea întîmplărilor stranii, a umorului neașteptat, a diferențelor aparent ireconciliabile pe care autorul le punctează cu atîta blîndețe, încît lectura lui devine un pansament peste rana pe care toată lumea o vede de necicatrizat – prăpastia culturală dintre Occident și Orient.
